Pentru că am rămas dator cu niște povestiri, uite că îmi fac timp să vă spun cum a fost cu oltenii la 3D. Ne-am suit noi dis-de-dimineață în mașinuță și fuga înspre Orașul Lalelelor, mai exact Pitești, acesta având o mare calitate: e urbea posesoare de cinema 3D cea mai apropiată de Bănie. Am oprit la un magazin și am făcut plinul de nutrienți pentru drum (în speță ronțaieli de tot felul). Apoi un prieten a avortat la gândul unor mititei tăvăliți prin muștar, așa că, de voie, de nevoie, a trebuit să oprim pe drum să îmbucăm și niște mici. Cu burta astfel pusă la cale, am purces la drum lung, plini de entuziasm, de veselie, cântând mai tare decât cântau ăia pe CDuri, claxonând și depășind toate Daciile de pe șosea, și alte nebunii specifice vârstei imaturității (de care noi se presupune că am trecut, chiar dacă mai călcăm strâmb din când în când).

Am ajuns într-un final în Pitești, și a trebuit să cerem indicații cum să ajungem la mall, căci bineînțeles că nu aveam la noi nici o hartă, și nici nu mai cunoșteam vreunul orașul așa bine. În afară de faptul că un om ne-a spus că trebuie să întoarcem mașina și să mergem înapoi, după ce cu numai 5 minute în urmă altcineva ne spusese că trebuie să o ținem drept până ajungem la mall, totul a decurs cum ne așteptam, adică ne-am rătăcit. Am ieșit pe autostradă, ne-am întors înapoi în oraș, iar am ieșit, apoi am luat-o pe un câmp, către un pâlc de oameni care pescuiau pe marginea drumului, care, să le dea Dumnezeu sănătate, ne-au îndrumat cum nu se poate mai bine și am ajuns la mall cu numai 20 de minute înainte de începerea filmului. Cum burta începuse să țipe, ne-am repezit pe un fast-food și am basculat mâncarea cu atâtea repeziciune de ziceai că ne aleargă tătarii. Regret sincer că nu am avut un aparat de fotografiat la noi, să vă fi arătat cum se uita lumea la noi, de parcă n-am mai fi văzut aripioare picante.

În fine, s-a făcut și ora de începere a filmului și am intrat în sală cuprinși de emoție, cu ochii în lacrimi. Ba unul dintre noi luase și câteva pietricele în buzunar, gândindu-se că poate dorim să luăm câte o piatră-n gură, așa cum se face atunci când faci ceva pentru prima dată. Ne-am așezat cu sfințenie ochelarii pe nas și … și, frate, ce nașpa se vedea. Deși jur pe dinții de aur ai bunicii că n-am băut nimic conținând alcool, vedeam dublu, atât scrisul cât și imaginea. Și din cauză că vedeam dublu, nu reușeam să disting ce vedeam. Mi-am dat o palmă după cap și mi-am zis ca ce oltean sunt. Probabil așa se vede 3D! După 5 minute simțeam că fac strabism, începe să îmi crească tensiunea oculară. Noroc cu cineva din sală care, probabil nefiind prima data și dându-și seama că e ceva în neregulă, a reclamat cuiva din stafful cinematografului, care a făcut…ceva și brusc imaginea a fost clară, atât de clară de ziceai că dacă întinzi mâna poți să îi atingi pe actori. Restul filmului a fost interesant, de mai multe ori ferindu-mă să nu mă lovească obiecte care păreau să iasă din ecran.

După film am mai dat câteva ture prin Pitești, care mi s-a părut un oraș foarte cochet. Mi-a plăcut strada de promenadă, un fel de Unirii la noi, care concentra câteva dintre principalele instituții și clădiri importante ale orașului. Am trecut și prin pădurea din Trivale, făcându-le o scurtă vizită animalelor de la Grădina Zoologică. Am rămas impresionat de câteva exemplare de acolo (în special de bivolii albi), de spațiile mari pe care le aveau la dispoziție urșii, tigrul și leul (fiecare separat) sau păsările, precum și de felul în care era amenajat țarcul maimuței, cu o grămadă de leagăne, de sfori, roți atârnând de tavan – fix cum arată ăia la Animal Planet. Ar trebui, poate, să dedic un articol întreg comparării Grădinii Zoologice din Pitești cu cea din Craiova, și cu condițiile inumane în care trăiesc animalele la noi, dar oricum este ca o șoaptă într-o furtună, așa că îmi păstrez gândurile pentru mine…

Morala: Deși-s civilizat de mic, tot rămân oltean un pic

Pe curând, cititorule drag, și stay out of trouble!

Bine, mă scuzați, știu că puteți să vă băgați și singuri degetele în priză, dar pentru că îmi place să am niște cititori informați, vă voi pune la curent foarte pe scurt. Fiindcă astăzi e deja târziu și eu leșin de somn, vă spun doar că mâine sunt plecat la un interviu, iar când mă întorc vă povestesc despre experiența cinematică tridimensională, despre interviu – sigur o să am chestii de povestit -, și mă execut și de o leapșă Acestea fiind spuse, I think I m gonna… (pentru adevaratii fani Madagascar!)

Morala: Fie timpul cât de mic, tot postez pe blog un pic!

Pe curând, cititorule drag, și stay out of trouble!

E 7 și-un pic când scriu acest post arhiscurt. Adică devreme. Altfel spus, am o treabă, căci în alte condiții nu m-aș fi trezit nicicând la o oră așa matinală, știut fiind faptul că sunt un leneș notoriu. Plec pe Marte! Nu, nu ca-n melodia lui Smiley! Ci plec de la mine de la țară (Craiova) la oraș, să vază și ochiul meu 3D. Cam scumpă deplasarea, dar sper să merite. Vă povestesc mâine cum mi s-a părut!

Morala: Fie orașul cât de baban, tot n-avem 3D ecran!

Pe curând, cititorule drag, și stay out of trouble!

Astăzi aveam niște planuri mărețe de îndeplinit, și cum voiam să ajung departe, a trebuit să mă scol devreme. Ce nu mi-am dat seama, însă, este că, după ce că a trebuit să mă trezesc devreme, am mai pierdut și o oră de somn din cauză că am trecut la ora de vară. Asta înseamnă, mai mult sau mai puțin, 3-4 ore de somn. Așa că m-am trezit cu fața la cearșaf, îmbufnat și supărat, sau, cum îmi zicea bunica atunci când eram mic, fără să fi apucat să îmi înghit gălbenușul

Bun, mă trezesc cum mă trezesc, și mă dau jos din pat. Mă uit pe geam și…șoc! Afară plouă! După zilele super-călduroase, aproape caniculare, de la Craiova, astăzi s-a stricat vremea. Și cum lumea spune că există o legătură între vremea de afară și starea noastră psihică (sau psihologică), s-a mai adăugat un motiv să fiu irascibil. Spunea Grim Cris pe Twitter că e vreme de scris articole pe blog. Eu mă țin cât pot de departe de blog, că nu vreau să le transmit cititorilor starea asta.

Morala: Fie vremea bună, rea, afectează starea mea

Pe curând, cititorule drag, și stay out of trouble!

Nu suport să fiu luat de prost. Chiar dacă aș fi! Nu suport această mentalitate a anumitor persoane cu care, de voie – de nevoie, trebuie să intru în contact, că dacă eu am nevoie sau depind de un serviciu de la ele, mă pot înjosi cum vor. Ieri mi s-a întâmplat asta, și nu o dată, nici de două, ci în trei rânduri, aproape expres ca să îmi demonstreze că eu, ca și client, sunt nul, și că ei, deși sunt plătiți să facă un lucru, îl fac să pară un serviciu deosebit cu care ne blagoslovesc.

Trebuia, ieri, să merg să ridic o diplomă de la facultate. Procedeul era acesta: mă duc la secretariar între 9 și 11, las buletinul, apoi iese o secretară, îmi înapoiază buletinul și îmi dă o foaie matricolă, cu care merg la alt secretariat, cu același orar de funcționare, las foaia matricolă și revin la ora 14 să ridic foaia matricolă și diploma de licență. Clar CA Cristalul! Acum să vă povestesc și varianta mai puțin idealizată. Ajung la facultate la 10. La ușa secretariatului vreo 10 studenți. Sunt sfătuit să intru și să las buletinul. Intru în secretariat, unde secretara îmi ia buletinul și mă invită nepoliticos afară, de parcă aș fi intenționat să stau acolo pe capul ei până m-ar fi rezolvat. La ușa secretariatului, aștept îndelung, în picioare. Nu poți să te duci în vreo sală, să stai jos, că nu știi când iese și te strigă, și dacă nu ești acolo prezent când te-a strigat, draci mănânci, nimeni nu te mai spală de porcăiala de la gura ei. Din când în când se mai deschide ușa secretariatului: înauntru fetele râd, mănâncă saleuri și beau cafele. Niciuna nu se vede scriind sau lucrând la calculator. Se muncește intens, deci. Din când în când mai iese secretara noastră. Se duce la WC, probabil să scoată cafeaua, apoi revine mai fericită. Ne bucurăm și noi în sinea noastră, poate se apucă de treabă acuma. Mai iese să vorbească la telefon de vreo două ori. Prima oară e Fănel, Fănel care e nebun, din câte prindem noi: ”Măi Fănele, ce nebun ești tu!” A doua oară nu știm cine mai e, dar oricine ar fi, în caz că nu e nebun, e sigur înjurat…de noi! La intervale mari mai cheamă câte un student să îi elibereze actele. Se face 11, se termină programul și aici, dar și la al doilea secretariat la care trăgeam absurda nădejde că ajung în decursul aceleiași zile. Studenții încep să se agite pe la ușa. Unii emit ipoteza că ni se vor returna buletinele (fără foile matricole) și că vom fi rugați să revenim în altă zi. Teoria e infirmată repede de secretara care ne mai cheamă înăuntru tot câte unu-doi, la intervale lungi de timp. Pe la 12:30 ne primim și noi actele. Fug la celălalt secretariat. Le voi explica de ce am întârziat, iar doamnele de acolo, cu siguranță niște drăguțe, îmi vor primi foaia matricolă cu brațele deschise. Dar pe ușa lor scrie cu litere mari: Program cu publicul 9-11. Va rugăm nu deranjați în afara orelor de program! E 12:30, cam în afara orelor de program cu o aruncătură de băț, dar acum ce să îi fac? Ciocăn ușor și dau să intru în Iad, dar ușa închisă. Doamnele se aud înăuntru, dar nu mai deschid ușa pentru toți întârziații…Plec cu coada între picioare, supărat că voi mai pierde o zi pentru același lucru și săptămâna viitoare.

Pe drumul spre casa trec pe la bancă. Cu ăștia mă înțeleg ca turcii cu tătarii. Am încercat să îmi leg cardul de la ei de contul Paypal, dar nu am reușit. Le-am dat mail celor de la Paypal, care m-au sfătuit să merg să întreb la bancă. Am mers la bancă, unde, după ce i-am explicat în fir-a-păr situația, candidă ca Fecioara Maria, fetița de la ghișeu mi-a spus că au alt card care se pretează la astfel de tranzacții. Bine, vreau dintr-ăla! După o săptămână de așteptare, merg să îmi ridic cardul Ajuns acasă cu el, primul lucru – deschid Paypal. Rahat, nici cardul ăsta nu merge. Sun la Relații clienți, la bancă. Cer lămuriri. Da, trebuie să mă duc înapoi la oficiul de unde am ridicat cardul și să îi spun lu tanti de acolo că vreau să fac plăți nesecurizate, prin Paypal, și să mă pună să semnez ceva, să dau o declarație, ceva de genul. Mai mult pentru sufletul meu, i-am spus lui nenea de la telefon că eu am mai fost la sucursala respectivă, și că i-am mai spus o dată domnișoarei că îmi trebuie cardul pentru Paypal. De ce nu a putut să îmi spună de la început ce trebuie să fac, și nu să mă pună să îmi fac alt card, să pierd o săptămână, să dau telefoane și, în general, să mă dau de ceasul morții că poate nu fac eu ceva bine și de aia nu reușesc. Amabil, domnul și-a cerut scuze în numele domnișoarei de la ghișeu, dar tot la dânsa trebuie să mă duc. Asta e, până la urmă eu sunt interesat, nu?

Și ca să pună capac acestei zile perfecte, am mai fost și anunțat că excursia de Paște în care trebuia să plec (integral plătită) a fost anulată. Nu e mare brânză, cu 10 zile înainte de Paște, apucă-te și caută altceva, totul e la suprapreț, plus că au mai rămas doar cele mai proaste oferte. La asta adună cele câteva săptămâni, ca să nu zic luni, în care cei de la agenție mi-au ținut banii. Acum o să mi-i trimită înapoi, dar oare n-ar trebui să le cer și dobândă?

Morala: Clientul nostru, sclavul nostru!

Pe curând, cititorule drag, și stay out of trouble!

Eram pe Twitter, și ghici cine postează înaintea mea? Chinezu! Mă gândesc eu: ”Cum să mă bag în seamă fără să par fan disperat?”. Îmi vine în cap numele lui adevărat: Cristi Birta. Îl caut pe Facebook, îi recunosc poza, îi umblu pe profil pe acolo și văd că e fan…Ghici ce, frate! Tweetmeet! Ce fac? Twittuiesc: ”Bă, ce-ar merge un Tweetmeet la Craiova”, dar fix cât să vadă. Și-i sună pe Ștefan Murgeanu, Claudiu Ciobanu, Vlad Dulea, Nicu de la InfoDelta și Marius Matache, frate. Acceptă! Ne împrietenim și pe Facebook! Foarte tare!

Morala: Fie Twitterul cât de mic, tot are oameni faini un pic!

Pe curând, cititorule drag, și stay out of trouble!

Acum ceva vreme, prin intermediul comentariilor de la un alt post, o dragă cititoare și ferventă comentatoare a mea, Cazimi, m-a provocat să scriu un articol în care să prezint părerea „din interior” a unui craiovean cu privire la cazul Solomon. Nu neapărat să dezbat vinovăția (pe care i-o bănuiesc) sau nevinovăția lui, căci asta trebuie stabilită într-o curte de judecată, ci mai degrabă să explic ieșirile în stradă ale unui număr atât de mare de cetățeni, scandările pro-Solomon, bannerele șamd. E Solomon, într-adevăr, atât de iubit de craioveni pe cât pare? Eu aș zice că nu. A făcut și lucruri bune și unele mai puțin reușite (o să menționez câteva dintre ele un pic mai încolo), dar nu știu de ce am eu impresia că părerea generală nu e una pozitivă. Ori s-a întâmplat să aud eu numai oameni care îl înjură…

Pentru cei dintre voi care vă faceți timp (sau curaj) să accesați ediția online a Gazetei de Sud (ziarul nostru local) și să citiți orice articol în care apare doar menționat numele lui Solomon, cu siguranță veți găsi și vreo sută de comentarii în care acesta este înjurat, de cele mai multe ori fiind invocat argumentul că este/ar fi de etnie rromă. Buba nu e neapărat faptul că e sau nu e țigan, ci faptul că unul dintre modurile în care a câștigat alegerile de primar a fost prin intermediul votării masive a populației din fața Luncii (cartier populat, ca să nu zic deținut, de comunitatea rromă). Și pentru că nu putea să nu îi răsplătească pe votanții săi, Solomon a construit chiar în Luncă (repet, ca să înțelegeți contextul, fix în țigănie) cel mai frumos parc închipuit și neînchipuit, Parcul Tineretului. Cum prostului tichie de mărgăritar îi trebuie, la fel și țiganului parc. Ca să vă convingeți că, într-adevăr, arată foarte modern, are toate facilitățile (baze sportive, locuri de joacă, etc) și că a meritat imensa investiție, puteți găsi aici câteva poze. La nici câteva săptămâni de la inaugurare, apăruseră prin ziare niște articole cum că țiganii s-au apucat să-l golească, doar aspersoarelor le stă mai bine la ei în curte decât în parc. O părere foarte recentă + poze (cu și fără țigani) găsiți aici. Mulți craioveni nu au pus, și probabil nici nu vor pune piciorul în parc de frica țiganilor, chiar dacă aceste se zice că este înțesat cu polițiști. Primarul este blamat, însă, din cauza investiției exagerate într-o locație … deficitară! O bilă albă și una neagră în același timp pentru primar!

Altă chestie pe care a schimbat-o este centrul orașului. Statuia lui Mihai Viteazul, simbol ce trona în piața cu același nume a fost deplasată din mijlocul acesteia într-o laterală. În spatele statuii a apărut un părculeț – spațiu verde binevenit, de altfel -, iar în față, fântâna cântătoare, care strânge, în nopțile de vară, sute de craioveni veniți să o admire, să socializeze sau pur și simplu să ia o gură de aer. Pe o scenă amplasată în imediata apropiere au loc spectacole live. Deși n-am fost niciodată la vreunul din aceste spectacole, am auzit că ar fi cântăreți de muzică populară, și că oamenii ar încinge hore – o atmosferă interesantă În fața Prefecturii au pus băncuțe (cam nasoale, că-s de ciment), iar de-a lungul Unirii, strada tradițională de promenadă, au apărut terase (foarte scumpe!, dar cu un aer occidental), băncuțe și mici fântâni arteziene. Poze cu centrul Craiovei, aici! Încă o bilă albă de la mine. Se compensează, însă, cu modul absolut grotesc îm care a fost împodobit orașul cu ocazia sărbătorilor de iarnă. Mie îmi plac decorațiunile, în general, îmi place să văd orașul îmbrăcat în lumină, dar prefer ceva mai discret decât asta!

M-aș băga la capitolul asfaltări, dar cum nu sunt conducător auto, deci nu prea casc ochii la drum, nu pot să vorbesc decât despre ce am observat în cartierul meu, Rovine. Strada și aleea pe care stau arată de parcă ar fi dat cineva cu bomba în ele. Se sparg conducte, vin ăia de la apă, sparg strada, pleacă și o lasă spartă. Nu mai există ciment sau asfalt sau nimic altceva în afară de pământ, care la prima ploaie face imposibil accesul. Ca să nu mai zic cum s-au inundat unele străzi la topirea zăpezii, de puteam să ne plimbăm cu gondola, ca la Veneția. Cu toate astea, la nici 20 de metri de blocul meu sunt câteva străduțe care au fost lărgite și asfaltate, au fost create locuri de parcare pentru locatari, etc. O bilă albă și o bilă neagră iarăși pentru domnul primar. Și fiindcă suntem tot în domeniul drumurilor, o bilă neagră pentru faptul că s-au pus semafoare în sensul giratoriu!

Continuând cu bilele negre, cred că domnul Solomon și-a făcut foarte mulți „prieteni” în rândul suporterilor Universității Craiova atunci când a permis echipei de suflet a tuturor oltenilor să părăsească Bănia și stadionul Oblemenco pentru a disputa partidele de pe teren propriu la Turnu-Severin.

Sunt absolut convins că uit multe lucruri, poate pentru că nu m-au afectat în mod direct. Dar doar acestea pe care le-am menționat, fără să sugerez că ar fi făcute mulțumită sau din vina lui Solomon, ci pur și simplu pe durata mandatului său ca primar al Craiovei, nu arată altceva decât că s-au petrecut și lucruri bune, și lucruri rele. Cei care au ieșit în stradă să militeze pentru eliberarea primarului le-au văzut doar pe cele bune…sau au fost, așa cum cred, obligați

Morala: În România oamenii fac un lucru doar dacă au ceva de câștigat în caz că îl fac sau dacă au de pierdut în caz contrar!

Pe curând, cititorule drag, și stay out of trouble!

Uneori, în miez de noapte, mă apuc să intru pe linkurile din blogroll, că doar nu le-am pus acolo ca la expoziție – să le văd dar să nu le ating. Găsesc multe chestiuni interesante – știri, păreri, sentimente, glume – care îmi satisfac dorința de a afla mereu câte ceva nou. Și totuși, uneori parcă mă zgârie ceva pe creier când le citesc.

De felul meu sunt un perfecționist (fără să insinuez că aș fi perfect din vreun punct de vedere), dar am învățat să nu cer și celorlalți același lucru. Când am început să accept schimburi de link la liber, am avut prosteasca idee că toți cei din blogroll sunt oameni care au ceva de spus, ceva ce merită citit. Și, nu mă înțelegeți greșit, nu critic conținutul blogurilor în general. Ăsta e și farmecul lor, să fie cât mai diferite, să atace subiecte din cât mai multe perspective, unii să fie un pic mai înțepători, alții să spună lucrurilor pe nume, unii să învăluie totul în metafore. Îmi place treaba asta! Nu îmi place, însă, că înainte să înceapă să scrie pe blog, unii oameni nu au învățat să scrie.

Acum nu știu ce să fac. Mi-a intrat un viermișor în cap și nu-mi dă pace. Vreau să le spun celor în cauză că renunț la schimbul de link. O să pierd o sursă de informații, dar și o sursă de nervi. Nu e vorba de stricarea imaginii pe care mi-o alătur lor, să fim serioși. Nu e vorba nici de emitere de pretenții. E vorba de un impuls interior care nu mă lasă să continui această colaborare. Voi fi criticat – și îmi asum acest risc – că sunt elitist. Mi se va explica, poate, că sunt greșeli din grabă, sau că oamenii au studiat/studiază cine știe ce domeniu, tehnic sau altfel. Poate cineva îmi va spune, chiar, că nu ar trebui să fiu afectat de aceste greșeli, deoarece nu există nici o legătură între formă și conținut. Până la urmă, chiar dacă mai greu, am priceput ideea textului, nu?

Treaba cea mai clară e că ar trebui să nu intru unde nu-mi convine, sau că mereu există butonul X. Dar de fiecare dată când încep să dau raită prin blogroll și dau de blogurile respective, parcă mă mănâncă buricele degetelor să intru: “ia, astăzi ce greșeală au mai făcut”? Ce să fac, să fac un alt grup de legături, eventual pe care să scriu mare Interzis, și așa să mă țin departe? Să îi șterg din blogroll (bineînțeles, anunțându-i și pe ei să mă șteargă pe mine)? Și dacă îi anunț, ce le zic? “Dragii mei, sunteți reduși, nu vă mai accept în blogroll”? Dar până acum cum am putut? De orb ce-am fost, că doar nu degeaba mă autointitulez Licuriciul Orb!

Nu sunt buricul pământului, vor supraviețui și fără mine! De altfel, nu sunt buricul pământului și din cauză că nici eu nu sunt fără de păcat. Poate greșesc și eu, sigur de fapt! Poate sunt greșeli din grabă – ușor de recunoscut de altfel. Dacă cineva scrie de 99 de ori “l-am” și a suta oară “la-m”, clar e greșeală din grabă, și nici măcar eu nu îl/o pot acuza. Dar dacă scrie de 100 de ori “la-m”…Eu am probleme cu verbul “a ști”. La “a fi” m-am cam prins cum stă treaba, zic eu, dar cu “a ști” nu mă pot împăca defel, mereu îi pun i-ul cum nu trebuie. Pricep greu și uit repede. Cu nicio/niciun vs nici o/nici un iar nu mă înțeleg. Știu cum și de ce se folosesc, dar din simplul motiv că nu cred că e corect felul cum s-a schimbat grafia, refuz să mă conformez. Dar ce ne facem cu cei care scriu “mai inferior”, sau se adresează perechii cu “iubit-o”? Ăștia merită șterși din blogroll și puși în genunchi la colț, pe coji de nucă au ba?

Morala: Fie limba cât de grea, să o știm tot trebuia!

Pe curând, cititorule drag, și stay out of trouble!

A fost o dată ca niciodată, pe vremea când se potcovea puricele cu 99 de ocale de fier, și tot sărea până la cer, strigând în gura mare cât e de ușor. Anul ăla era 1997, când Licuriciu împlinea 10 anișori, și ce dar mai potrivit puteau să născocească părinții, pe post de cadou de schimbare de prefix, decât o mândrețe de calculator ? (ulterior am aflat că era, de fapt, rebut de la un văr de-al meu, student la Calculatoare, care își procurase un model mai avansat, dar contează mai puțin)

Bineînțeles că, în scurt timp, a devenit un fenomen social: toți copiii din vecini, precum și colegii de la școală, se abonaseră la el. La mine acasă rămânea ușa deschisă în permanență, că mereu mai ateriza câte unul. Totuși, nu mă deranja atât de tare pe cât îmi plăcea să mă laud cu el. La școală, în special! În clasa a 4, parcă, ne-a pus învățătoarea să facem o compunere despre modul cum ne petrecem timpul liber. Bineînțeles că am scris despre calculator. De fapt, nici nu mai exista timp liber în afara lui. Nici până astăzi nu am aflat dacă am luat 10 pentru că am făcut o compunere perfectă. Am bănuit, însă, mult timp, ori că învățătoarea fusese atât de impresionată că dețin acel obiect miraculos, ori că făcuse conexiunea calculatorul copilului – bogăția/influența părinților, și se gândise să se poziționeze strategic. Irelevant, 10le e 10!

Mereu am fost nepriceput într-ale calculatoarelor. Așa sunt și acuma. Și uituc, peste toate. Așa că, din aduceri aminte, să zic că aveam un Pentium II, dar n-aș băga mâna în foc. Ce-mi amintesc, însă, cu certitudine, e că avea instalat ca sistem de operare MS-DOSul, și, cireașa de pe tort, accepta niște dischete de 20 de cm, enooorme. Se aprindea și se stingea de la un buton gen clapetă. Mă fascina clapeta aia, și într-o zi atâta am dat-o în sus și în jos, până mi s-a dus dracilor calculatorul, s-a ars sau nu mai știu ce a pățit. Dar știu sigur ce am pățit eu: am mâncat o papară pe care o mai pomenesc și în ziua de azi. De-a lungul vremii, am mai deținut un număr măricel de calculatoare și laptopuri. Poate din cauză că le stricam și mereu îmi trebuia unul nou. Cu toate astea, niciunul nu mi-a rămas atât de bine întipărit în memorie ca Pentiumul meu cu dischete de 20 de cm…

Acest post a fost scris din plăcere, dar și pentru că mă înscriu la acest concurs pus la cale de Lavinia Biberi!

Morala: Primul/a e mereu cel/cea care ne rămâne în suflete…

Pe curând, cititorule drag, și stay out of trouble!

Ei hai că dintr-asta chiar că nu primisem, și mă refer aici la o leapșă alcoolică – ce trăznăi am făcut la beție – , dar m-a blagoslovit Mitza cu una, și nu pot refuza. Am stat și m-am gândit ceva, și cum nu mi-a venit nimic în minte, eram cât pe ce să refuz măiastra invitație. Eu sunt genul cuminte. Berea-mi place, dar nu prea te îmbeți de la ea. Decât dacă bei în cantități industriale, dar mi se pare că deja după trei, am un gust coclit în gură, și a patra nu mai intră nici dacă o torni cu forța. Tăriile și spirtoasele mă deprimă. Poate vodca + cola sau suc de roșii să îmi placă. În rest, mă dau în vânt după vermut. Mai e bună și tequila cu suc de grefe, dar tot 2, maxim 3, shoturi.

Am ajuns la gusturile astea după o perioadă, cea a liceului, destul de agitată, în care testam tot ce-mi pica pe mână. De la Unirea cu Red-Bull până la Johnny Plimbărețul. Mare nărod eram, dar nu neapărat că voiam eu să beau, ci din instinctul de turmă. Era la modă. Toată lumea bea! În clasele a 11-a și a 12-a, îmi amintesc, era perioada majoratelor. Unul n-o să-l uit cât oi fi. La acest majorat s-a întâmplat trăsnaia pe care o s-o povestesc astăzi, că doar am fost lepșuit s-o spun.

Majoratele se împărțeau în mai multe categorii: majorate de fete sau de băieți, la locație sau acasă, cu haleală, cu haleală și băutură sau doar cu băutură. Colegul care trecea de la copilărie la maturitate, vine vorba, ne-a invitat la el acasă. Și nu mică mi-a fost uimirea cănd, intrând în sufragerie, am descoperit pe masă, aliniate ca la bar, vreo 25-30 de sticle de diverse băuturi (lăsând berea la o parte, că aia era separată). Și dă-i, neică, și combină tot soiul de băuturi imaginabile și inimaginabile pentru vremea aia, de la absint (unde numai cel cu coarne a putut să mă împingă să beau așa ceva!) la caipirinha și tot soiul de alte chestiuni exotice pentru gusturile mele neinițiate (ulterior am aflat că avea un văr barman, și ăla i le procurase). Și dă-i chef, și muzică, și dănțuit, atâta cât ne țineau puterile să dănțuim. Și apoi o mare nebuloasă, însoțită de o durere magistrală de cap. Și am ținut-o dai-dai-diridai până dimineață, când s-au întors acasă părinții sărbătoritului. Planul era că noi ne vom fi cărat fiecare pe la casele noastre până atunci, dar cum adormisem (semi-leșinasem, de fapt) prin toată casa, care pe unde apucase, s-au apucat săracii oameni să ne culeagă de pe jos și să ne care la mașina, și apoi să ne ducă în pachete de câte 4-5-6 (în funcție de cum ne puteau înghesui în mașină) pe fiecare acasă.

Eu îmi amintesc ca prin vis cum m-au trezit de pe canapeaua unde adormisem cu o sticlă de nu-mai-țin-minte-ce în brațe și m-au dus până la mașina. Fiind mai înăltuț, m-au așezat în față, iar în spate au băgat 3 sau 4 colegi mai minioni. Apoi am adormit și am început să visez. În vis, se făcea că tatăl colegului meu, care conducea mașina, făcea mămăligă. Și am deschis ochii și i-am spus…să țină el liniștit de mânerul de la tuci, că pot să mestec eu în mămăligă. Bineînțeles că mă refeream că poate să țină el de volan cât timp schimb eu vitezele Pentru noi, colegii care ne aflam atunci în mașină, asta a rămas un fel de vorbă, de glumă internă sau cum vreți să îi ziceți, și mereu ne amintim de mine, confundând schimbătorul de viteze cu un făcăleț…

Leapșa întâmplărilor hazlii de la beție merge la Anticalofilul, Zuz, Omul plictisit, Bogdan și Vlad.

Morala: Băutura în exces are efect halucinogen

Pe curând, cititorule drag, și stay out of trouble!