Astăzi am fost binecuvântat cu o altă mostră genială de înțelepciune din popor. Plecasem în preumblări cam pe la nămiezi, când bate soarele mai abitir și încinge asfaltul, astfel încât eram prins ca într-un sandviș de căldură. Firișoare care tindeau să crească în fluvii începuseră să mi se prelingă de pe frunte și nu numai, și simțeam deja cum mă bronzam tractoricește. Picioarele păreau de gumiplast, iar limba atârna a la Tom&Jerry până pe la genunchi. M-am cufundat în prima oază de umbră pe care am găsit-o, English Park-ul din centrul Craiovei. După ce m-am adăpat prelung la fântânița dătătoare de viață (atât de prelung că începuseră țigăncile să mă amenințe că-mi dau acatiste la biserică dacă nu le las și pe ele la țuțuroi), am vrut să îmi hodinesc picioarele puțin, dar cum era de așteptat, băncile fuseseră deja acaparate de bătrâni hulpavi. Câte unul-doi lăbărțați pe fiecare bancă. Vioi de la atâta stat, vorbăreți și plini de viață. Viață pe care eram gata să le-o curm eu dacă nu găseam în timp util un colț de bancă pe care să staționez nu mai mult de cinci minute, pe cuvânt de cercetaș.
Dând două raite și trei ocoluri ale parcului, am văzut de departe ceva ce părea un loc propice. Bineînțeles că a trebuit să semi-alerg ca să prind locul înaintea unui boșorog pe care îl uitase Moartea prin viață, care sunt 99,99% convins că ochise locul meu și aspira muribund să mi-l șutească. Nu l-am lăsat, deci, și m-am așezat! Pe bancă mai era un bătrânel, locatar probabil de pe vremea comuniștilor, cu banca lipită de fund, moș de altfel plictisit de stat acasă și ieșit la un pahar de vorbă în parc. Moșul ăsta stătea la mijloc, iar peste el (și opus față de mine), la celălalt capăt al băncii, stătea un băiat cam de liceu, după câte l-am cântărit eu. Ori asta ori cam necrescut așa!

După cum vă povesteam eu, moșul avea chef de taină, și cum pe mine mă împiedică limba (știți voi, aia scoasă ca în desene animate) să vorbesc, s-a prins în taină cu băiatul. Mult spus taină, căci propriu zis băiatul nu a scos nicio vorbă, în caz că suntem de aceeași părere că râsul nu poate fi considerat vorbă! Eram cam obosit ca să ascult ce debita moșneagul în gura mare, mai ales că eram și cam convins că propovăduia învățăminte de viață lungă și sănătoasă. Atenția mi-a atras-o când l-a rugat pe băiat să se dea mai aproape să îi spună ceva, așa că mi-am ascuțit și eu auzul ca să prind secretele matusalemicului meu coleg de bancă. N-am prins toată introducerea, oricum era ceva de genul că bătrânelul a fost fiu de colonel (sau alt baștan cu funcție), că a făcut facultatea la București și că a cam trecut ușurel prin ea. Și aici vine partea interesantă. Cică atunci când era el student, (se) obișnuia(u) să (se) spună 4 minciuni (la fete, părinți, profesori, etc): De mâine mă apuc de învățat!, De mâine vin la cursuri! Nu am nicio restanță! Dezbracă-te că nu îți fac nimic! Nu are sens să vă spun în ce hohote de râs a izbucnit băiatul de pe bancă, și nici să vă mai spun cum am plecat eu, râzând pe drum de se uita lumea la mine ca la urs. Am rămas, însă, cu curiozitatea de a ști dacă era adevărat că se zicea așa pe vremea lui sau citise și el la secțiunea de bancuri a vreunui ziar…

Morala: Nu e generația noastră stricată, ci fiecare generație are stricații ei

Pe curând, cititorule drag, și stay out of trouble!

Sunt un optimist care vede numai partea plină a paharului. Sunt cel care e convins că va ieși soarele, deși afară tună și fulgeră. Sunt cel care vede deja punctul final al unei călătorii care abia a început. Sunt cel care crede că prietenii îmi vor plăti cauțiunea, în caz că intru la zdup

Așa că mi-am făcut un obicei din a asculta numai melodii vesele (eventual și cu versuri inspiraționale), care să mă binedispună. Obsesia săptămânii acesteia, mai jos:

Morala: Un strop de optimism nu a dăunat nimănui!
Pe curând, cititorule drag, și stay out of trouble!

Citind zilele trecute o carte de psihologie, am dat peste o povestioară amuzantă despre felul în care a manevrat un expert psihoterapeut un sinucigaș închipuit. Voi încerca să redau cât mai viu cele citite, dar dacă nu vă place, autorul(-oarea) cărții e de vină, să știți!

Deși mai tratase până atunci pacienți cu tendințe suicidare, era prima ședință de psihoterapie pe care doctorul (pe care îl voi numi de acum înainte Ștefan) o avea cu un sinucigaș închipuit, astfel încât nu prea știa exact cum să îl manevreze. Singura informație pe care o avea despre astfel de pacienți era că este exclus să se sinucidă. Cu acest bagaj ușurel de cunoștințe pornea la luptă!

La prima ședință, pacientul ( pe care îl botez Costică) a început să se lamenteze și să înșiruiască toate traumele pe care le trăise în copilărie și de-a lungul vieții. Ștefan s-a prefăcut plictisit și complet neimpresionat de cele auzite, așteptând reacția lui Costică, iar aceasta nu a întârziat să apară. Pacientul i-a atras atenția doctorului Ștefan că este de datoria lui să îl asculte.

- Dar nu am auzit nimic interesant până acum. Practic meseria asta de ani buni și pacienții îmi vin mereu cu aceleași povești ca și tine. Străduiește-te mai mult!, a venit și răspunsul doctorului.

Pe toată durata ședinței Costică a continuat să inventeze povești suficient de dramatice încât să îl impresioneze pe doctorul Ștefan, dar de fiecare dată primea răspunsul implacabil al acestuia:

- Străduiește-te mai mult!

În cele din urmă, Costică a început să povestească felul în care au decurs numeroasele sale tentative de suicid. După ce l-a ascultat cu atenție, doctorul Ștefan l-a oprit și i-a spus:

- Ei bine, cred că povestea asta e bună pentru „Poveștiri adevărate”. E aproape bună și de „Acces direct”. Dar nu vei ajunge niciodată cu ea la „Dan Diaconescu în Direct”!

Atât doctorul cât și pacientul au început să râdă. Costică știa că doctorul câștigase runda aceea, dar își făcea strategii cum să i-o plătească înapoi.

La a doua sesiune, Costică a fost liniștit. Suspect de liniștit. După primele 15 minute i-a spus doctorului Ștefan că a luat o cantitate mare de pastile înainte să vină la ședință și că acestea încep să își facă efectul. Doctorul s-a dus agale până la birou, a scos Pagini Aurii dintr-un sertar și a început să o răsfoiască liniștit.

- Ce cauți?, l-a întrebat Costică.

- Încerc să sun un medic legist, dar nu găsesc niciun număr. A, știu ce am greșit, căutam la instituții naționale în loc de județene!, a răspuns doctorul Ștefan.

După câteva minute de tăcere deplină, a fost tot rândul doctorului să vorbească:

- Nu găsesc nimic la ”medic legist”. Cred că trebuie să încerc ”examinator medical autorizat”.

Costică s-a înfuriat și a cerut să știe ce se întâmplă și de ce trebuie sunat medicul legist. Răspunsul l-a dezarmat complet:

- Nu vreau să mori în biroul meu. Nu aș ști ce să fac cu o persoană moartă. M-am gândit că ar trebui să mori la morgă, din moment ce ei știu acolo ce să facă cu oamenii morți. Și dacă mori înainte ca ei să ajungă aici, cel puțin ei pot să te ia de aici și eu pot să îmi curăț biroul înainte de venirea următorului pacient.

Costică s-a așezat cu un rânjet pe față, încercând să își ascundă amuzamentul, dar a izbucnit într-un râs zgomotos. Atunci a mărturisit că nu luase, de fapt, acele pastilele.

La câteva zile după a doua sesiune, Costică a telefonat după program, cerând internare în spital pe motivul probabilității de a se sinucide. Când doctorul Ștefan refuzat să autorizeze  internarea în spital, Costică s-a înfuriat și a amenințat că se va sinucide chiar după ce va face o plângere împotriva lui Ștefan la Comisia Națională de examinatori psihologici. Doctorul i-a răspuns spunându-i:

- Te vei sinucide înainte sau după întâlnirea cu mine din această joie? Trebuie să știu dacă ai de gând să te sinucizi înainte de întâlnire, ca să programez în acel interval orar pe cineva de pe lista de așteptare.

Costică a început să strige că își voia programarea și că nu voia să fie dată altcuiva.

La a treia sesiune, Costică a venit cu sânge picurând de la ambele încheieturi, din cauză că își tăiase venele pe drumul către cabinet. Tăieturile nu erau, în mod evident, letale, și doctorul i-a înmânat un pachet de șervețele pentru a-și șterge sângele și l-a rugat să încerce să nu picure sânge pe covor.

Înțelegând că nu o va scoate niciodată la capăt cu un asemenea terapeut încăpățânat, Costică a renunțat la falsele amenințări de suicid. Se vindecase!

Morala: Umorul nu a omorât pe nimeni…încă!

Pe curând, cititorule drag, și stay out of trouble!

Fiindcă rețelele de socializare sunt cel mai în vogă lucru al momentului, era imposibil să nu fie infestate cu manifestări cocalaresco-penibilo-cretinoide. Așa cum este … chestia pe care o voi posta astăzi pe blogul meu. I-am zis chestie că nu am găsit alt cuvânt mai potrivit. Veți vedea mai jos exemplul clar al Hi5izării Facebook-ului. Mai exact, astăzi am primit Add de la o persoană pe care despre care îmi este greu să mă decid dacă e fată sau băiat. Pentru că nu o/îl cunosc, i-am “umblat puțin pe profil”, vorba reclamei, să mă dumiresc. No, să nu mai lungesc povestea; vă las în compania informațiilor de la profil, pe care le reproduc integral, pentru că mi-ar fi fost taaare greu să le parafrazez sau să le povestesc!

Să vedem la secțiunea Bio ce a scris mândreața, cum ar veni, despre sine:

“Pt inceputh vreau sa va urez bun venith p prf meu
Pot spune ca sunt o persoana BUNA LA SUFLET !!! … Darnica cu cei care MERITA!
Nu sunt egala in manifestari: unori actionez fara sa ma gandesc la repercursiuni, alteori sunt foarte precauta!
Traiesc un AMALGAM de sentimente … NICIODATA nu iti poti da seama de ceea ce simt cu adevarat!
Sunt o persoana destul de imprevizibila,shochez prin schimbarile bruste,care sunt la extreme!
NU-mi place MONOTONIA si ador ANDRENALINA … ma face sa simt ca traiesc cu ADEVARAT… ca sunt OM!!!
De obicei sunt foarte CALMA … dar daca ajungi sa ma enervezi,desi este foarte greu, erup precum un VULCAN si NU MAI RASPUND DE REACTIILE MELE !!!
Prima oara cand ma cunosti itzi par fff timida…altzii z k par cam k o slut…dar dak ajungi sa ma cunosti ai sa vezi ca sunt o persoana destul de deschisa cu care poti purta o conversatie.Sunt de incredere…daca mi se cere sa tin un secret nu suflu o vorba O:-)
Imi place sa socializez, sa-mi fac cat mai multi prieteni de la care nu astept nimic altceva decat SINCERITATE, RESPECT si INCREDERE pentru ca de la mine asta vor primi inmiit:P
Desi nu-mi place sa recunosc, mi s-a spus ca am un defect urias: NU MA SIMT BINE DACA NU FAC TOT CE-MI STA IN PUTINTA PENTRU A AJUTA UN PRIETEN LA NEVOIE chiar daca acea persoana nu ajunge sa aprecieze acest lucru!
Alte defecte d’ale mele ar fii ca ma subapreciez&ca sunt foarte NAIVA, am incredere oarba in oameni si de multe ori ajung sa fiu ranita, chiar si de cei la care ma astept mai putin !!!
Cu toate ca sunt majora,eu inca ma simt UN COPIL … caruia ii place sa viseze cu ochii deschisi la o lume a lui unde poate fi liber. … pot spune ca MA HRANESC CU VISE!
Dorm exagerat d mult…unii ar zice ca am narcolepsie :-j …mie mi se pare fff normal
Shtiu k uneori renuntz prea ushor,dar alteori kiar am vointza d a merge mai departe,gandindu-ma k c n te omoara te intareshte
Shtiu engleza suficient cat sa pot purta o conversatzie cu cineva&imi doresc tare mult sa ajung in UK sau USA
Ma UrAsHtI?
Pr0bLeMa Ta…
Ma Copiezi?
Nu ImI AjUnGi NiCi PaNa La PiCi0aRe…
Ma Iubeshti?
Ce BiNe…Si Eu Pe TiNe…
Un Sfat?
Nu Te LuA De ViAtZa MeA…
Te-Am AmAgIt?
ScZ… N`a FoSt Cu InSeNtZiE…
Te`Am InSuLtAt?
FoArTe BiNe… MeRiTaI…
Te-Am JiGnIt CaNd Nu ErA CaZu’?
IaRtA-mA…
Ma InViDiEzI?
InCeArCa Sa Fi MaI BuN/a DaCa PoTi…
Ce FaC Cu ViAtZa MeA?
Ce Te InTeReSeAzA?
Ai ZiS Ce-ai VrUt?
O Sa Si AsCuLtZi Ce Nu VrEi…
Ca Sa Te MuLtZuMeSc?
N-o Sa Ma ScHiMb NiCi0dAtA…
ReA?
Cu CiNe MeRiTa…
TzI-aM ZiS Ca Te IuBeSc?
Am FoSt SiNcErA…
BuNuL MeU SiMtz?
DePiNdE De Al TaU…
CoPiLaRoAsA??
Da… PeNtRu Ca AsHa VrEaU…
MaTuRa?
CaNd VrEaU…
PrIeTeNiI MeI?
CeI MaI TaRi OaMeNi…
VrEi Sa-Mi Fi PrIeTeN/a?
DeMoNsTrEaZa Ca MeRiTzI…
Te UrAsC?
Mi-Ai DaT MoTiVe…
IgNoRaNtA?
CaNd Nu VrEaU Sa VoRbEsC Cu TiNe…
FaLsA???
DoAr Cu UnIi…
Te DeRaNjEz?
IaRtA-mA, ChIaR Nu-Mi PaSa….
Shtiu k n multzi se obosesc sa citeask…dar multzumesc cel”

La secțiunea Favourite quotations, lucrurile stau la fel de bine. Aplauze celui care are răbdare să citească tot, căci a lui va fi împărăția HiBookului:

“am mai multe citate preferate =))
Atata timp kt nu-ti pasa unde esti,n te potzi rataci…
N voi fi un om obishnuit,pt k am dreptul sa fiu extraordinar…
Cei kre te critik n vor dekt sa te schimbe…pt k vad in tine ceea c ei n-au sa fie niciodata
Exista batalii p kre e mai bn sa le ocolesti…n de teama k le-ai putea pierde,ci pt k ai deveni ridicol castigandu-le!!!
Desi traim&luptam impreuna,fiekre moare singur…
Experienta este cel mai prost invatator.Ea ne da intai examenul&numai dupa aceea lectiile =))
Never take life seriously. Nobody get`s out alive anyway…
Nimeni nu moare virgin/a,viatza ti-o trage exact knd te astepti mai putin…
Iubirea,e un cuvant care te face sa plutesti, sa visezi, dar nimeni nu a spus ca tot ea te face sa suferi.Cand suferi din iubire pierzi toate visele&sperantzele… …(
Sfaturile sunt ca ciupercile, cresc peste tot,dar cele rele iti pot fi fatale.
Ne nastem goi,uzi&flaminzi.De abia dupa aceea lucrurile se inrautatesc… =))
Nu poti schimba trecutul,dar iti poti nenoroci un prezent linistit ingrijorandu-te despre viitor.
Teoriile nu-s decât mostre fără de valoare.Numai fapta contează.
The sun sets&rises every day just to remind us that even when there is darkness there will be light tomorrow&that, although we fall we will be given more opportunities in life…
If a person is told no one loves him or her, it is no reason to fall and cry in a corner.Always love yourself, and someday you will find the someone that casts light in your life. If nothing else, don’t let those who don’t believe in you get away with it…
Daca barbatii erau buni,Dumnezeu nu mai inventa femeia!!! ) =)) )
7 minciuni p kre baietzii le zic mereu fetelor: 1)Te iubesc asha qm esti! (dak n-aratai bn pwla te iubea) 2) Intai m-am indragostit d tn&apoi d corpul tau!(noroc de corp… k in rest…) 3) Nu vreau sa suferi dn kuza mea,asa k mai bine … (pleak dracu’… am pe alta) 4) Mi-a fost rau aseara,d aceea n-am venit la intalnire(ce buna era tipa la kre am fost…); 5) Te-am iubit dn prima clipa (p tn&pe prietena ta…c sa fac dak ai prietene…); 6) N-as suporta sa ti se intample ceva(da-te-n mortii tai…) 7) D c n-ai incredere in mine? (la naiba, m-a prins q alta….)”

Trebuie să mai dau un ultim detaliu. Persoana respectivă e de la Caracal. Oare o fi fost în car?

Morala: Deși știu că n-are rost, vă întreb: oi fi eu prost?

Pe curând, cititorule drag, și stay out of trouble!

Pentru cei care urmăresc povestea vieții licuriciului (adică a alter-ego-ului meu online), poate știți că am fost plecat de joi până ieri în capitală, pentru o pregătire. Nici nu știu când a trecut timpul, dar știu că tot programul a fost foarte aglomerat, fără timp liber (și fără acces la internet, dar asta e o altă poveste). S-au livrat extraordinar de multe traininguri, chiar am fost oarecum copleșit de volumul de informații pe care ar fi fost de preferat să le reținem. Partea bună ar fi că băieții cu care venisem de la Craiova au fost foarte de treabă, glumeți în timpul liber, serioși când era de muncă, dar destinși, relaxați, astfel încât ne-am înțeles foarte bine. Partea mai puțin bună e că simt că nu prea mi se potrivește domeniul de activitate și descrierea postului pentru care am aplicat. Una peste alta, au fost 3 zile extrem de obositoare fizic mai ales, dar și psihic.

Drumul de întoarcere de la București la Craiova mi s-a părut lung, interminabil de lung. Sufeream atât de rău de somn (sau mai bine zis, de lipsa lui), încât atunci când am ajuns acasă mi-am salutat părinții, m-am schimbat în pijamale și am dormit cam până acum. La epuizarea mea se mai adăuga și demoralizarea pricinuită de absența de la Craiova Tweet Meet, așa încât, dacă m-ați fi văzut aseară, ați fi zis că sunt cel mai trist om de pe fața pământului.

Când m-am trezit, primul lucru pe care l-am făcut a fost să îmi verific contul de Twitter și nu a durat 5 minute până să mi se încarce bateriile. Mi-a plăcut că participanții și-au dat follow și au început să interacționeze. Mi-a plăcut că s-a scris cu entuziasm despre eveniment. Mi-a plăcut că s-au pus poze. Mi-a plăcut că s-au dat RTuri, mai exact că participanții au promovat orice veste legată de întâlnire. Mi-a plăcut că invitații (Dream Team-ul românesc, cei de la Smartgifts, și restul) au fost plăcut impresionați de ce au văzut la Craiova și că s-au simțit bine. Mă bucur dacă s-au format amiciții și prietenii. Mi-a plăcut că din tweeturi, articole și poze reieșea o atmosferă destinsă, informală. Mă bucur că au existat premiere (postul colectiv de pe blogul lui Chinezu). Mă bucur că au existat participanți surpriză (îi numesc așa pe cei care nu își anunțaseră prezența până joi, când am pierdut eu contactul). Mă bucur că evenimentul a fost un motiv de relansare a unor bloguri existente, dar inactive. Mă bucur că Anda și Dana (cărora le sărut mânușițele și în fața cărora mă plec și fac 1000 de temenele) au fost apreciate și lăudate pentru munca pe care au depus-o – chiar merită felicitările tuturor! Ce nu o să dispară niciodată este regretul că nu am putut participa, însă rămâne satisfacția de a pune umărul la ceva grandios. Acestea fiind zise, îmi continui ziua cu bateriile încărcate la maxim!

Morala: Lăsați fetele să organizeze evenimente. Se descurcă mult mai bine

Pe curând, cititorule drag, și stay out of trouble!

Vi s-a întâmplat vreodată să simțiți că o zi e ratată de la început până la sfârșit? Că nu putea fi mai rea nici dacă ar fi fost marțea, cu celebrele 3 ceasuri rele, sau dacă ar fi picat în 13? Ei bine eu am trăit astăzi o astfel de zi, sper măcar să se fi terminat veștile rele!

Mi-am pus ceasul să sune la 8, fiindcă la 9 trebuia să am o întâlnire destul de importantă în vederea obținerii unui job, dar cum planetele se aliniaseră împotriva mea, ori nu a sunat, ori nu l-am auzit eu, că m-am trezit fix la 8:55. La țanc cât să sun și să îmi anunț întârzierea cu o oră. Pe la 10 am ajuns unde trebuia să fiu la 9, dar persoana cu care aveam întâlnire tocmai intrase într-o ședință din care nimeni nu părea să știe când va ieși. Dacă sunteți curioși, vă spun eu! A ieșit la 12. Am așteptat cuminte 2 ore într-un birou micuț, populat doar de o singură secretară care a alternat țăcănitul la calculator cu vorbitul la telefon, activități care pot fi destul de stresante când nu le desfășori tu. Domnișoara, care probabil nu era plătită și să facă dialog cu așteptacii – așa le zic eu ălora care așteaptă pe la uși, cum făceam și eu, de altfel -, era cam friguroasă de fel, pentru că avea pornit un radiator care genera o căldură incredibilă. Complet nepotrivită, de altfel, cu ținuta mea formală. După prima jumătate de oră, renunțasem deja la sacou. După o oră începuse să îmi apară o pată foarte – și aici vreau să zic FOARTE – mare de transpirație pe cămașă. Moral eram la pământ, astfel că atunci când s-a deschis ușa de la sala de ședințe, arătam fix ca ultimul om.

Am avut interviul, la care eu zic că m-am descurcat binișor, nici prea-prea, nici foarte-foarte. Acum, ori oi fi zis eu vreo prostie, ori aspectul mă trăda și am făcut impresie proastă, cert este că managerul mi-a spus că o să ia o decizie luni. Bine, nu e sfârșitul lumii, ziceam eu în gândul meu, măcar nu m-a refuzat din prima. Și acum vine bomba bombelor, ciuma ciumelor și depresia depresiilor: se va decide luni, după ce va afla cum m-am descurcat la pregătire. Fiindcă întrebările curgeau logic, în mintea mea, mai ceva ca transpirația pe mânecă-n jos, am întrebat și eu, să nu mor prost, despre ce pregătire este vorba. E o pregătire de joi până sâmbătă la București, la sediul central al firmei. Merge o echipă de aici de la Craiova, merg și eu cu ei. La întoarcere, băieții îi vor spune dânsului cum m-am descurcat, cum m-am integrat, etc, și atunci va lua o decizie cu privire la angajarea mea.  În prima fază mi s-a părut că sună bine. Ce poate merge atât de rău la București încât să ratez angajarea? Nimic! S-a decis: de joi până sâmbătă sunt plecat! Așa că am plecat fericit, și fericirea mi-a durat…fix până la ușă, dar pe exterior. Atunci mi-am dat seama că sâmbătă trebuia să fiu la #craiovatweetmeet Decizia e dureros de grea, nici nu cred că aș fi putut fi pus să aleg între două lucruri mai importante, și totuși… ceva trebuie să aleg.

Cu mii de scuze și de păreri de rău anunț că nu voi putea participa sâmbătă la Craiova Tweet Meet. Voi încerca să las toate lucrurile aranjate, astfel încât și Dream Team-ul să aibă parte de puțină ghidare și îndrumare prin oraș, participanții să fie primiți cum se cuvine în Play, etc. Cu ocazia asta îmi cer scuze față de membrii Dream Team-ului, numai eu știu cât de mult mi-am dorit (și încă îmi mai doresc) să vă cunosc. Dar nu îi las deoparte și pe toți cei pe care i-am invitat la eveniment, cărora le-am trimis mailuri, mesaje, etc, și vă cer și vouă scuze. Acum termin cu postul acesta și pun ordine în lucruri. Sper să nu fi greșit cu nimic în decizia pe care am luat-o și vă urez tuturor un Craiova Tweet Meet genial!

Morala: Deciziile cele mai grele sunt cele pe care trebuie să le iei singur!

Pe curând, cititorule drag, și stay out of trouble!

Încep abrupt, cu o întrebare: ce se întâmplă când se bagă metal la cuptorul cu microunde? Întreb pentru că am prins-o pe maică-mea scoțând un castron de tablă de la microunde, moment în care am rămas perplex. Îmi amintesc că în cărticica pe care am primit-o odată cu aparatul scria să nu băgam metale înăuntru, dar fără să se explice de ce. Asă că am strigat la maică-mea cinci minute, somând-o să nu mai facă asta niciodată dacă nu vrea să îi explodeze cuptorul în față. S-a cam speriat, mai ales că a recunoscut, timidă, că nu e prima dată când îl bagă. Auzind asta, a fost rândul meu să mă sperii…

Am căutat și pe mighty Google, și părerile sunt împărțite. Unii susțin că ei bagă mereu metal în cuptorul cu microunde și nu se întâmplă nimic. Alții susțin că se aud niște pocnituri. Unii au văzut steluțe și artificii, iar celor mai ghinioniști li s-au stricat cuptoarele. Băieții deștepți de la MythBusters au demontat mitul legat de introducerea metalului la microunde (vezi de la minutul 5 la minutul 7:30 de aici) și avertizează doar asupra reducerii duratei de viață a aparatului, dar parcă tot rămân cu o strângere de inimă. Mie momentan încă îmi funcționează, dar aș vrea să știu, în caz că iar uită mama regulile, care e cel mai rău lucru care se poate întâmpla?

Morala: Nu lăsați obiectele electro-casnice pe mâna părinților!

Pe curând, cititorule drag, și stay out of trouble!

De vineri vă ascund o magistrală operă de artă, semnată Mihai Totoianu aka Toto (Twitter) și Anda Șoșea (blog, Twitter), prietenii noștri de la craiova.ro. Cu mândrie vă prezint… posterul oficial al Craiova Tweet Meet:

Cine se scoală de dimineață departe ajunge, așa că mâine (fiind și început de săptămână) îmi propun două lucruri legate de Craiova Tweet Meet. Primul ar fi să încep să trimit mailuri, mesaje, mass-uri, dm-uri și alte forme de spam către toți posibilii participanți ale căror date de contact le am, le-am primit sau le pot găsi. Al doilea obiectiv ar fi să încep să postez pe blog numele (și eventual și contul de Twitter sau adresa blogului) celor care și-au confirmat deja prezența sau și-au exprimat dorința să participe.

Îmi cer anticipat scuze celor care intră pe blogul meu să citească ce mi s-a mai întâmplat, ce am mai văzut/auzit/făcut, sau diverse întâmplări, unele mai hazlii, altele mai serioase, și dau peste posturi peste posturi peste posturi despre Craiova Tweet Meet. Este cel mai important proiect la care lucrez momentan, și fiecare nouă informație este vitală pentru posibilii participanți la eveniment, astfel încât până săptămâna viitoare, acest subiect va fi mereu pe prima pagină a blogului meu. Promit, însă, că voi încerca să scriu câteva rânduri și despre mini-excursia în care am fost plecat weekendul ăsta (în caz că ați observat că am fost plecat!).

Morala: Dacă vrei să îți atingi scopurile trebuie să ascuți armele!

Pe curând, cititorule drag, și stay out of trouble!

Ideea mi-a venit prin februarie, când Twitterul fierbea în pregătirea tweetmeet-ului de la Focșani. Am stat la pândă cam o lună, am asistat la întregirea Dream Team-ului românesc (Cristi Birta – Chinezu, Stefan Murgeanu, Claudiu Ciobanu, Vlad Dulea, Marius Matache si Nicu de la Info-Delta.ro, le-am analizat fiecare mișcare și fiecare obicei, în special pe acela de a nu refuza o invitație la o întâlnire twitteristo-bloggeristică. Și am aruncat pastiluța cam pe la sfârșitul lui martie, când, mai în glumă, mai în serios, am scris acest post. Reacția fiind una pozitivă, atât din partea invitaților noștri de marcă, dar și din cea a craiovenilor, am așteptat să treacă sărbătorile, să vină lumea înapoi de pe unde plecase fiecare și…și atât! Pur și simplu m-am trezit într-o zi scriind un mail care a curs firesc, apoi așteptând (cam impacient, ce-i drept) răspunsul, care a venit astăzi. Și verdictul a fost următorul:

Sâmbătă, 24 aprilie, ora 11, ne vedem la #craiovatweetmeet cu DreamTeamRo!

Și acum să atacăm problemele organizatorice!

1. Toți ne dorim să ne strângem în număr cât mai mare, deci promovați, promovați, promovați! De asemenea, la promovarea evenimentului (pe lângă Twitter, Facebook și bloguri personale) ne vor ajuta – de îndată ce vom avea toate detaliile – și prietenii de la craiova.ro!

2. Cine vrea să participe la acest eveniment, să lase un comentariu aici. Ar fi util să avem un număr aproximativ de participanți pentru a putea negocia la local.

3. Propuneți baruri în care să se desfășoare tweetmeet-ul. Țineți cont că ar trebui să fie o sală mai măricică, unde să putem să aranjăm mesele astfel încât, pe cât posibil, să se vadă toată lumea cu toată lumea.

4. Pregătiți-vă subiecte de discuție (proiecte personale, idei pe care ați vrea să le puneți în practică, etc). Deși sunt convins că povestirile celor din DreamTeamRo ne vor acapara total, nu am vrea să avem momente moarte, nu?

Later edit: S-a stabilit locul de desfășurare a evenimentului în…Play! Ne vedem acolo!

Morala: Cere și ți se va da!

Pe curând, cititorule drag, și stay out of trouble!

Toată lumea zice că animalele de companie sunt modalitatea perfectă de a te relaxa, de a te calma. Au dreptate, că nu te poți certa cu un cățel, nici pisica nu îți poate reproșa nimic niciodată. Ei sunt creați buni de la natură. Bine, cățeii poate, pisicile mai puțin Cum să rămâi supărat când te atacă un cățeluș, gudurându-se pe la picioarele tale? Sau cum să te superi pe el că te trezește dimineața lingându-te voios pe față? Și cât de insensibil să fii să nu te înduioșezi când o pisicuță doarme în brațele tale și toarce ca o sobiță?

Mereu mi-am dorit un animal în casă, și am și avut câteva tentative, toate eșuate, din păcate. Prima dată am primit o broscuță țestoasă. Am fost cam nepregătit, ce-i drept, și cum nu aveam acvariu sau un alt loc în care să o țin, a locuit o bună perioadă de vreme în cadă. Bineînțeles că atunci când ne făceam baie o mutam într-un lighean. De la veterinar ne învățau să îi dăm să mănânce niște scârboșenii care miroaseau urât, dar ei îi plăceau salata verde și râmele. Din păcate, nu prea voia să mănânce cu lumina aprinsă sau în prezența noastră. O singură dată am spionat-o în timp ce mânca o râmă, și a băgat-o pe toată, apoi a scos-o, nu-mi explic de ce. Poate era stricată Apoi a venit repede Paștele și plecam cu familia în vacanță, și, cum nu aveam pe cine ruga să vină să hrănească broscuța, am dus-o la țară, la bunici. Acum, când m-am întors, broscuța dispăruse. Varianta oficială a fost că sărise din ligheanul în care locuia și fugise (imagine that!!!). Neoficial bănuiesc că i-a făcut bunică-mea vânt…

După ce mi s-au uscat lacrimile pentru broscuța pierdută, am ținut morțiș să ne cumpărăm cățel, și am primit un pui de cocker spaniel, alb cu pete negre (sau invers). Pentru că am întâmpinat rezistența părinților față de ideea de a locui cu noi, la bloc, a trebuit să îl ținem la curte, la ceilalți bunici. De hrănit îl hrăneam, mă jucam cu el până înnebuneam amândoi, i-am făcut toate vaccinurile posibile și imposibile, îi făceam baie cu șampon special, eram BFF, sau ceva de genul Buba era că un cățel din vecini, potaie de curte, trecea pe sub gard noaptea la noi în ogradă și, jucându-se ei, cățeii, îl umplea de căpușe pe cockerul meu. L-am dus la deparazitat de nu știu câte ori, nu dura o săptămână și iar era plin. Cum deja crescuse și șansele să îi conving pe ai mei să îl luăm la bloc erau minine, a trebuit să îl dăm…

Și ultima necuvântătoare din viața mea a fost o pisicuță, nu știu dacă de rasă au ba, neagră tăciune și dusă cu capul! Era imposibil să nu te bufnească râsul numai când o vedeai, drac împielițat, cu niște urechi imense, care îi fluturau când alerga prin casă de ziceai că mai are puțin și decolează. Aproape că îi îmblânzisem pe ai mei, care erau încântați că pisica ajunge pe sub pat, pe unde nu intră aspiratorul, și șterge praful de pe acolo Totuși, după câteva luni de spectacole live, gratis, a trebuit să renunțăm și la pisică din cauză că începuse să cam lase păr și cam mirosea…

Of, de la ce plecai și unde ajunsei! Voiam să vă arăt cum te pot calma animalele, și v-am povestit despre toți prietenii mei. Vă las să vă calmați și voi cu genialul ăsta mic:

Morala: Poți să fii cât de brutal, tot te-mblânzește un animal!
Pe curând, cititorule drag, și stay out of trouble!