În Winamp ținem de toate: muzica energică cu care ne începem zilele sau ne refacem puterile; muzica mai așezată, pe care medităm; muzica pe care vrem să țopăim cu prietenii la petreceri sau cu necunoscuți în discoteci; muzica pe care vrem să dansăm cu persoana iubită; muzica pe care dormim; muzica pe care facem dragoste; muzica pe care mâncăm, pe care citim/scriem (pentru cine poate), pe care jucăm rummy, pe care alergăm sau pe care o fredonăm.

Avem multă muzică în Winamp: mii de melodii! E imposibil să le știm pe toate, ba e chiar posibil ca pe unele să nu le fi ascultat niciodată. Pe altele, dimpotrivă, le-am ascultat dar le-am uitat imediat…Și printre toate melodiile acelea al căror titlu nu îți spune nimic și al căror interpret îți e complet necunoscut, apare EA, melodia care pune stăpânire pe tine și te face să te întrebi ce mână cerească a plantat-o în lista ta. Și apoi apeși, aproape fără să îți dai seama – ca și cum ai fi ieșit din corp și privești de undeva de sus cum corpul tău inert face acțiunea – butonul de repeat.

Descoperirea de astă seară se numește Mat Kearney. Ne cunoaștem de ceva vreme, dar, trebuie să recunosc, l-am cam evitat. Astă seară ne-am întâlnit din nou și i-am dat șansa să se prezinte. Și mi-a ajuns direct la suflet…

Morala: Micile surprize se găsesc în marile playlist-uri
Pe curând, cititorule drag, și stay out of trouble!

Pentru că prietenul Vlad nu mă poate învăța decât la prostii, uite că m-am apucat și eu să mai fac puțin curățenie în blogroll. L-am luat pe tot la puricat și am descoperit fie bloguri inactive de luni bune (LilyDrop, Masivul Ceahlău, Parchez ca un bou, Rauol, Sakinmra, ), fie blogrolluri în care nu mi-am mai regăsit linkul (Orator, World Changed), așa că pe cei în cauză îi pinguiesc aici și îi anunț pe această cale că îmi iau amical la revedere de la ei

Pentru că vreau un blogroll mai aerisit, cu scuzele de rigoare mă despart și de următorii parteneri și îi anunț că mă pot șterge de prin blogroll-uri: Avatare, Culmi, Totul OK, Cazare Brasov, Filme noi, Invisible detector, Jocuri Barbie, Jocuri de gătit, Jocuri noi 1, Jocuri noi 2, Jocuri online, Jocuri pentru copii 1, Jocuri pentru copii 2, Libertatea online, Poziții sexuale, Produse bio, Respect Zone, Rețete culinare 1, Rețete culinare 2, Seriale online, Ultima speță, plus banner Reclamație online.

Îmi cer scuze pentru eventualele neplăceri provocate și ne urez tuturor trafic demențial

Morala: Ai un blogroll reușit dacă-i mai aerisit!

Pe curând, cititorule drag, și stay out of trouble!

În ultimele zile m-am uitat preponderent la filme franțuzești și italienești. Franceza mi se pare o limbă mult prea romantică și poetică pentru a conține înjurături; ori asta ori nu m-am prins eu când se înjurau ăia pe acolo (îl înțeleg doar pe merde, pe care îl spun atât de graseiat, de simpatic și de dulce de zici că înseamnă prăjitură!). În schimb italienii m-au exasperat! Va a fare in culo, mai prescurtat spus va’fan’culo sau vaffanculo este modul în care îți zic ei de bine! Din două fraze, una te invita să mergi să o iei în fund (traducere exactă), să te duci în împărăția lui Scaraoțchi, la origini, între inghinalii mamei tale sau în tot felul de locuri cam tot așa de întunecate.

Problema survine atunci când o simplă vorbă face imaginația să lucreze într-un mod mai mult sau mai puțin amuzant. Dacă îi aud pe americani sau englezi zicând Fuck! sau Fuck you!, nu mă mai apuc să-mi imaginez nimic. M-am obișnuit cu ideea că ăia doar se înjură pe acolo. Ei, când îi aud pe italieni zicând va’fan’culo, mi-i imaginez încercând să-și îndese unul altuia înghețată în fund. Știu, oribilă imagine. Cine crede că are un remediu pentru imaginația mea suferindă e rugat să sune imediat la 07li.cur.ici (și uite cum îmi dau seama că până și numele meu conține oribila parte anatomică, și iar mă gândesc la înghețată… :-<)!

Morala: “Imaginația lucrează mai tare în mințile cele mai slabe.” (William Shakespeare)

Pe curând, cititorule drag, și stay out of trouble!

Menționam în acest articol mai vechi că nu înțeleg bărbații care se dau înapoi de la treburile casei, incluzând aici tot ce ține de gospodărit: gătit, făcut curat, călcat, spălat, etc. Ei bine, ieri și azi m-am întrecut pe mine însumi (iară eu mi-s o frunce, deci imaginați-vă cât de greu este să mă autodepășesc) la capitolul culinar. Să vă iesplic

Ieri mi-a venit poftă de ceva ușor dar sățios în același timp. Ușor, în mintea mea, mă duce cu gândul la salată, deci am decis să fac o salată îndestulătoare. Am ales cel mai mare castron din casă și l-am luat ca etalon – dacă la sfârșitul experimentului ar fi fost plin, era tocmai bine! Am tocat o varză mică, 2 morcovi, câteva roșii, un castravete și un măr verde și le-am amestecat. Am plusat cu o mână de boabe de porumb, și deja începuse să îmi plouă în gură numai după cât de bine arăta cominația de culori. Am deschis frigiderul să văd ce aș mai fi putut găsi, eligibil pentru a lua parte la mega-proiectul culinar. Brânză feta. Super! Am aruncat doi căței de usturoi tocați mărunt-mărunt și am dres totul cu ulei și zeama de la o jumătate de lămâie. După ce că, estetic vorbind, era o bijuterie de salată, gustul l-a înduplecat până și pe tiranul meu tată să exclame că e cea mai bună salată pe care a mâncat-o în viața lui.

Laudele mi-au dat aripi și astăzi am trecut la ceva mai consistent: paste! No, pastele oricine le poate fierbe, dar în sos stă magia. Am călit ingredientul magic (îi voi dezvălui identitatea și povestea mai spre sfârșit), roșii cu puțină ceapă și un pic de usturoi. În amestecul cu pricina am prăjit cârnăciorii și ciupercile. Am adăugat apă și un pliculeț de praf de la Maggi (nu fac reclamă, dar mi se pare că dă un gust special sosului). După ce am amestecat cu pastele, am ras niște cașcaval pe deasupra – ador cum se înmoaie și întinde, leneș ca o pisică. Și a fost buuun! A doua zi la rând, I rocked the house

Acum să vă spun care este ingredientul magic. Ei bine…este unul pe care nu l-am mai pus până astăzi la sosul de paste. Mi-a fost recomandat cu căldură și am zis să încerc, mai ales că am găsit o bucată rebegită prin frigider. Altceva decât să aibă un gust oribil, caz în care oricum aș fi mâncat, la ce foame îmi era, nu se putea întâmpla. Așa că am pus ardei gras

Morala: La gătit Licu e as, dacă pune ardei gras!

Pe curând, cititorule drag, și stay out of trouble!

Se zice că o femeie știe că un bărbat este cel potrivit pentru ea dacă îi plac pantofii lui (am văzut eu într-un film!). Am, totuși, dubii că există bărbați care țin cont de asta atunci când își aleg încălțămintea. Întrebarea este, însă, ce luăm în considerare (în afară de număr)?

Eu-s mai lejer din fire, așa că prefer pantofii atletici sau sport. Tenișii (așa numiții sneakers) au fost, sunt și vor rămâne dragostea vieții mele. Chiar și la ieșiri un pic mai sofisticate, prefer o ținută lejeră, însoțită de o pereche de încălțări comode, casual. În curând, însă, se va deschide sezonul nunților pentru mine (au, buzunarul meu!). Aici lucrurile se schimbă puțin, fiindcă intervine eticheta, deci va trebui să trec la pantofii eleganți, scorțoși și care de obicei, între noi fie vorba, mă bat de mor! Unde mai pui și faptul că la nunți se dansează, se joacă, te mai calcă unul-altul, încerc să mă obișnuiesc spiritual încă de pe acum cu ideea că voi avea picioarele distruse.

Așadar să încerc să schițez portretul robot al pantofilor ideali, pornind mai degrabă de la ce nu trebuie să fie – abordarea eliminatorie!

- În primul și primul rând, nu trebuie să aibă vârful ascuțit. Orice aduce a ciocate, manelărisme sau îmi (con)strânge în orice fel libertatea de mișcare a degetelor este din start eliminat de pe lista pantofilor eligibili!

- Nu trebuie să aibă toc mare. Arată urât, se aude și mai urât! Plus că sunt suficient de înalt cât să îmi permit luxul de nu fi nevoit să mă cațăr pe catalige ca să nu îmi mănânce fetele prăjitura din cap.

- Materialul contează și el: piele să fie! Lacul mi se pare extra-pretențios și nu aș purta decât dacă aș vrea să fiu cel mai elegant din curtea școlii, iar pielea întoarsă … parcă n-ar fi chiar de nuntă. Resping orice alt material!

- Model simplu, orice ar însemna asta. Nu îmi plac cusăturile inutile, găurile, aplicațiile, cataramele, împopoțonările de orice fel.

- Să aibă șiret, de preferat dintr-ală subțire.

- Culorile clasice: uni, negru și eventual maron, deși pentru asta ar trebui să mă înnoiesc și cu un costum în ton, ceva gen ăsta, dacă s-ar putea

- Nu am preferință vârf pătrat/rotunjit, atâta timp cât estetic nu îmi violează simțurile (nu sunt extrem de grosolani) și respectă celelalte condiții ante-menționate.

Dacă a văzut cineva pe undeva vreo pereche de pantofi care să corespundă descrierii, să îmi dați de veste, da?

Morala: la ocazie importantă, încălțare elegantă!

Pe curând, cititorule drag, și stay out of trouble!

Acum câteva luni s-a pornit isteria internațională numită Chatroulette, un site care aduce laolaltă persoane din toate colțurile lumii dornice să își facă noi prieteni/cunoștințe. Siteul înglobează facilitățile oferite de programele tradiționale de mesagerie instantă (instant messaging) gen Yahoo Messenger (text) sau Skype (audio) și plusează prin utilizarea drept canal principal a factorului video (mai precis prin transmiterea imaginilor captate de camerele web).

Când s-a început promovarea proiectului în România, m-am întrebat cine poate reglementa caracterul decent/vulgar al imaginilor difuzate. Ideea pe care se mergea era următoarea: ți se repartizează (din câte am priceput eu în manieră complet aleatorie) un partener de discuție – o fereastră de mesagerie; dacă ai ghinionul ca partenerul să fie vreun exhibiționist și să nu îți place ce vezi acolo (aici fiind incluse imagini vulgare, cu caracter sexual), apeși pe deja tradiționalul X și ești repartizat imediat într-o altă conversație, dar asta nu garantează că acolo nu vei da peste exact același tip de om. Fereastra se poate închide, dar imaginile rămân în memorie, fiind destul de nocive în special pentru minorii care accesează site-ul – în teorie unul de socializare.

Astăzi am aflat de aici că, în fine, au fost puse în practică niște măsuri destul de drastice de a pedepsi exhibiționiștii care transformaseră site-ul într-unul de video chat – identitățile le vor fi făcute publice sau chiar vor fi dați pe mâna poliției. Întrebarea mea este nu dacă, ci cât va mai supraviețui Chatroulette în aceste condiții?

Morala: Justiția – pentru unii mumă, pentru alții ciumă!

Pe curând, cititorule drag, și stay out of trouble!

Nu îndrăznesc să sper că au fost oameni care mi-au simțit lipsa de pe blog. Mie mi-a lipsit deseori, mai ales atunci când făceam sau mi se întâmplau lucruri pe care le consideram demne de povestit. Am făcut și greșeala de a nu mi le nota, astfel încât acum mă bazez exclusiv pe memorie ca să vi le împărtășesc. Să sperăm că nu uit nimic important și să purcedem, așadar, la depănarea aventurii rurale!

La țară mi-am descoperit adevărata vocație. Dă-o dracu’ de carte, zic! Munca fizică uber alles, în toate domeniile posibile și imposibile. Într-o zi am fost reparator tv. Bunicii mei, ușor conservatori, nu folosesc televizorul color pe care îl au de ceva ani păstrat într-o cutie virgină, ci se chiorăsc tot la străvechiul televizor alb-negru, pe lămpi. Manie de oameni bătrâni. Teveul merge pe antenă, iar când vine câte o furtună, ca cea care a măturat zona cu o zi înainte să ajung eu, o dă complet peste cap. Treaba mea a fost să mă sui pe casă și să mișc de antenă până revine semnalul. Toate bune, v-ați imagina, dacă eu, suit fiind pe casă, aș fi primit îndrumări de la cineva care ar fi stat în casă, ca să îmi spună în ce poziție se vede bine, ca așa să fixez antena. Neeeaah! Bunică-mea a plecat la un mort și m-a lăsat singur să mă lupt cu nenorocita de antenă, așa că sui pe casă, mișc-o, dă-te jos, vezi dacă se vede bine, nu se vede bine, urcă-te pe casă, învârte-o, coboară, etc. De cel puțin 10 ori! Mi se umflaseră mușchii la picioare după toată operațiunea de ziceai că îl întrec pe Lance Armstrong pe Alpe d’Huez!

În altă zi m-a luat bunica la livadă, să culegem corcodușii (parcă și Flori se lăuda cu aceeași activitate). Nu știu pe la alții cum o fi, dar noi întindem niște prelate imense sub pomi, îi scuturăm bine, 50% din corcodușe cad în prelată și 50% pe lângă, apoi strângem prelata și o golim în butoaie, găleți și alte recipiente, după care, înarmați vitejește cu alte găleți subsuoară, ne aplecăm după restul de corcodușe. Imaginați-vă procesul de aplecare-ridicare repetat câteva ore încontinuu și durerea care se cuibărește între vertebre după. De neprețuit!

Piatra de hotar în epuizarea licuricească de care am suferit în aventura mea de 7 zile a fost descărcarea, tăierea, cărarea și aranjarea în magazie a unei căruțe de lemne. Că tot m-am aventurat mai devreme în comparații legendare, acum pot spune că am învățat să mânuiesc toporul mai ceva decât se descurca Gimli cu al lui!

Promit să revin și cu un articol în care voi prezenta momentele mai relaxante sau mai plăcute ale aventurii mele rurale. Stay tuned!

Morala: Noi muncim, nu gândim!

Pe curând, cititorule drag, și stay out of trouble!

Nu o ard inteligent astă seară, parafrazând autori satirici. Nu o ard fredonând trupe vechi. Nu o ard deloc, mai bine o fumez – mă reapuc!

Luni va trebui, din diverse motive, să merg la țară pentru a-mi petrece o săptămână alături de bunica mea. Până astăzi eram oarecum dezamăgit, ba chiar trist că va trebui să renunț la viața de oraș pentru a-mi petrece vara la țară. Le mulțumesc Andei și lui Manu că m-au făcut să găsesc singur motivele pentru care va fi o săptămână minunată Voi avea eu grijă să fie așa!

Eram trist că voi fi departe de prietenii din oraș. Bunica m-a crescut până la 5 ani (încă îmi mai zice băiatul meu), iar de atunci am mai văzut-o o zi pe lună și în vacanța de vară, câte o săptămână. Nu mă bag în calcule matematice, dar am senzația că îi sunt dator – sau îmi sunt dator mie – să îi dedic puțin din timpul meu.

Nu voi mai avea acces la internet și nici la restul de tehnologii pe care le am la degetul mic acasă (mașină de spălat, cuptor cu microunde, etc). Dar voi petrece mai mult timp în aer liber. Poate voi găsi timpul să și citesc. Altceva decât monitorul calculatorului sau sudoku-ul de la baie…

Nu voi mai putea ieși la terase din când în când. Dar voi mânca pâine la țest, legume și fructe culese direct din grădină, lapte de la țâța vacii, pui uciși de mâinile mele, mămăligă fiartă din porumb proaspăt măcinat. Și bunica îmi va face gogoșile mele preferate, cele pe care le adoram când eram mic. A trecut atâta timp de când nu mi-a mai făcut…

Voi munci la câmp – voi uda, săpa, cosi, prăși, culege, planta, tăia, căra, curăți, etc. Aliluia, poate îmi revin pătrățelele! Și poate mă voi bronza frumos, astfel încât, la întoarcerea în oraș să îmi pot pune hainele ușoare, albe, de in, și să arăt ca actorul ăsta din telenovele pe care îl adoră maică-mea.

Morala: Toate paharele pe jumătate goale au și o jumătate plină!

Pe curând, cititorule drag, și stay out of trouble!

Până acum ceva vreme, în vocabularul și în viața mea nu existau. Pentru că toate zilele de vacanță începeau direct cu prânzul! Apoi am observat ceva neplăcut: deși eram activ mai puține ore pe zi, mâncam la fel de mult. Pătrățelele începuseră să se transforme în pentagoane, apoi în hexagoane…Ceva trebuia făcut până când nu ajungeam eu însumi un heptagon (exagerare voită )!

Așa că mi-am făcut un program pentru diminețile de vacanță (bine, nu chiar pentru toate)! Astăzi, spre exemplu, mi-am pus ceasul să sune la 7. Până mi-am făcut curaj să mă dau jos din pat, până am mâncat (bine!), spălat, îmbrăcat și pregătit rucsacul, s-a făcut 8. La 8 și un pic am plecat de acasă pe skate, direcția Parcul Romanescu. Pe jos, ăsta ar fi un traseu de o oră. Cu skate-ul fac cam 30-45 de minute, în funcție și de trafic. Am ajuns în Parc în jurul orei 9.

E atât de frumos Parcul dimineața, gol și rece și mare. În fugă, totuși, ceva se schimbă: râulețe de transpirație caldă încep să ți se prelingă pe spate, apoi pe frunte, apoi peste tot, până îți ajung la șosete, deci nimic nu prea mai e rece sau uscat. Muzica din căști începe să se confunde cu bătăile inimii pe care ți se pare că le simți pulsând în tâmple: “It’s the wrong kind of place” thump-thump “to be thinking of you” thump-thump…

De cele mai multe ori alergi în ritmul tău, auto-impus. Asta când nu alergi în ritmul câinilor din parc. M-a fugărit bine de tot unul astăzi de dimineață. Și știam că trebuia să pun și niște Bee Gees în player: “Ha-ha-ha-ha stayin’ alive, stayin’ alive”. Am scăpat de el când a trecut unul cu bicicleta și, probabil, roțile lui i s-au părut mai atractive decât ciolanele mele. Noroc porcesc!

E greu să alergi cu rucsacul în spinare. După câteva ture începi să simți cum tot ce ai înăuntru începe să-ți treacă prin coaste. Skate-ul, care și așa nu intră prea bine în rucsac, prosopul, tricoul curat (mai bine zic uscat, de schimb), sticla de apă (care, după ce apuci să o golești pe jumătate, începe să scoată un sunet ce întrece cele mai mari așteptări ale omenirii în materie de zgomote enervante), etc.

Cea mai frumoasă senzație, însă, e atunci când mă plictisesc de alergat sau obosesc, și mă retrag pe un petec de iarbă, lângă lac, la umbra unui copac. Am locul meu, mai retras, mereu același. Acolo mă simt eu ca acasă. Muzica din căști “It’s the wrong time” depășește ca intensitate bătăile inimii thump-thum, cântecul vesel al păsărilor întrece muzica din căști “For somebody new”, thu-th-t-…, cirip. Mă ridic apoi si refac traseul înspre casă, fie pe skate, fie pe jos, în funcție de cât de tare mă grăbesc să ajung. Astăzi am luat autobuzul

Morala: Dimineața pe răcoare, licurici la alergare!

Pe curând, cititorule drag, și stay out of trouble!

Pe vremea când nici măcar nu îmi dăduseră aripile licuricești, ba nici măcar primele tuleie, mi-a căzut în mână “Shogun”-ul lui Clavell și m-am îndrăgostit ireversibil, ireparabil și irecuperabil de cultura, tradițiile și obiceiurile japoneze. Mi-am dorit (ce stupid!) să fiu un mic japonez orfan, cules și crescut de samurai, inițiat în arta războiului, învățat ce înseamnă eroismul, datoria și loialitatea, onoarea etc. Mi-am dorit până și să învăț să aranjez florile după principiile ikebana sau ca hârtia să prindă viață sub degetele mele. Despre această ultimă artă – origami – este și prezentul post.

Am dat absolut întâmplător pe youtube de filmulețul de mai jos, în care un nene folosește arta origami, o mică bucățică de hârtie colorată și două mâini dibace ca să recreeze bătaia inimii.

Este absolut delicios un comentariu la filmuleț, prin care un privitor anunță că “inima” lui nu bate și întreabă dacă ar trebui să meargă la doctor cu ea

Morala: De nu-ți mai bate inima, oricând poți construi…alta

Pe curând, cititorule drag, și stay out of trouble!