Sunt convins că toți ați văzut reclama asta la Jacobs în care tata ține o cafea în mână și un tânăr deschide ușa de la baie, spunând pe cel mai degajat ton din lume: Sunt Alex – prietenul Corinei!

O astfel de situație este ceea ce aș numi eu întâlnire de gradul 3. De-a lungul adolescenței mele zbuciumate am avut parte de destule întâlniri de genul acesta, dintre cele mai penibile, peste unele trecând cu mai mult tact, peste altele cu mai puțin. Dar pentru că a trecut atâta timp de când m-am cumințit, aproape că am uitat toate aceste întâmplări într-un colț prăfuit al memoriei și doar o întâlnire neașteptată m-a făcut să le scot la iveală…

Agitându-mă prin oraș zilele trecute, am dat la coadă la bancă peste o veche amică de-a mea pe care nu o mai văzusem de vreo 4 ani de zile, cam de când am terminat liceul și ea a plecat la București la facultate. Bineînțeles că am invitat-o la un suc, ca să ne mai punem la curent cu ce a mai făcut celălalt în lungul interval de timp și ca să mai depănăm amintiri din tinerețe. Discutând noi, rememorând întâmplări și chipuri, m-a întrebat dacă mai țin minte de ziua când l-am cunoscut pe tatăl ei. Și uite cum ne-am pus pe râs ca doi bezmetici, de se uitau toți de pe la celelalte mese la noi, probabil făcându-și cruci cu limba în cerul gurii…

Înainte de a povesti întâmplarea intitulată cunoașterea căpcăunului de tată, țin să menționez că, în vremea liceului, domnișoara cu pricina mi-a fost o foarte bună și dragă prietenă, dar niciodată prietenia noastră nu a degenerat sau evoluat în altceva. Întâmplarea făcea să locuiască destul de aproape de mine, astfel încât, într-o zi de vară în care ieșeam cu gașca prin parc, am stabilit să trec să o iau din fața blocului. Zis și făcut, la ora precizată m-am înființat la colțul blocului, iar după câteva minute a coborât și ea. N-am apucat să facem câțiva pași, că și-a dat seama că își uitase nu-știu-ce-dracu acasă, probabil vreo chestie feminină indispensabilă unei plimbări prin parc, cum ar fi o oglindă sau un strugurel de buze, și m-a rugat să o aștept până revine. Acum eu v-am spus că era vară și era destul de cald, iar mie mi se făcuse sete, așa că am rugat-o să îmi aducă și mie o sticluță de apă când revenea. Ca să nu se mai complice cu căutat, umplut, cărat sticluța și doar pentru că părinții ei nu erau acasă (am menționat deja că tatăl ei era un căpcăun complet), m-a luat și pe mine sus. Am stat la ea aproximativ 3 minute, timp în care eu am băut un pahar cu apă iar ea și-a luat chestia pe care uitase să o ia înainte, dar când să ne îndreptăm spre ieșire, uite că se deschide ușa și intră un tip grizonat, cam la 100-110 kile și 1,90m, cu barbă de Chuck Norris și privire de criminal în serie. Pe cuvânt de onoare că atunci mi-am văzut toată viața derulându-se prin fața ochilor, dar, contrar așteptărilor mele, în timp ce eu scoteam un Să trăiți! atât de sugrumat de ziceai că n-am mai mâncat de-o săptămână, căpcăunul s-a roșit până în vârful urechilor, mi-a strâns mâna (care îi tremura mai mult decât vocea mie) și a intrat repede în sufragerie, mormăind un Eu vă las! aproape timid. Am făcut un schimb înspăimântat de priviri cu amica mea și, ca să mai dezpenibilizeze din maximul penibil al situației, a intrat în sufragerie și l-a anunțat pe umanizatul Shrek că noi plecăm prin parc cu gașca…

Trebuie să vă mai spun că nimeni nu a fost rănit în urma acestei întâlniri. Amica a spus adevărul, care a fost crezut – slăvit fie numele Domnului! Toată lumea a supraviețuit întâlnirii de gradul III. Dar nu pot să nu mă gândesc cum ar fi fost să spun și eu atunci Sunt Alex – prietenul Corinei :)

Morala: Vine un moment în viața unui om când, chiar dacă nu vede niciun extraterestru, tot are o întâlnire de gradul III!

Pe curând, cititorule drag, și stay out of trouble!

De o vreme încoace îmi tot amintesc diverse întâmplări din copilărie, frânturi de poezii preferate, oameni întâlniți, năzdrăvănii făcute, descopăr gusturi uitate, produse de mult nemaiîntâlnite. Bineînțeles că, de fiecare dată, aceste amintiri sunt activate de ceva anume, un obiect pe care îl revăd după ani de zile, un cântec, o imagine, un miros etc. Astăzi am trecut printr-un supermarket din oraș în căutarea unor ronțăieli și am descoperit, pitită pe un raft, o sticluță galbenă, ușor gonflată. Instant am știut că în ea este zeamă de lămâie – mai mult sau mai puțin naturală, îi simțeam gustul pe limbă, dar numele îmi juca prin fața ochilor, se apropia de ieșire, gata fiind să îl scuip afară, într-o recunoaștere a bunei memorii cu care mă laud, apoi iar se depărta și mă lăsa cu frustrarea de a nu-mi aminti ceva care îmi era foarte familiar într-o vreme. Nici ambalaj nu avea sticluța, nici etichetă cu prețul și numele produsului, de parcă universul întreg conspira împotriva mea.
Apoi mi-am amintit, ca și cum aș fi apăsat pe un buton și un zid invizibil ar fi căzut, lăsându-mi gândul liber: helas! Helasul era tot ce își puteau permite părinții să cumpere pe vremuri. Nu îmi amintesc să fi văzut lămâi când eram mic – darămite să mai și mănânc -, în afară de avortonii pe care îi chiureta lămâiul altoit din butoiul din spatele casei (niște chestii atât de acre și de necomestibile încât, dacă făceai greșeala să pui pe limbă, ziceai că toți dracii din Iad te împung cu sulițe pe esofag). Așa că, atunci când îmi vedea mama ochii scurgându-mi-se după un pepsi văzut în vitrina vreunui magazin, mă trăgea de mână până acasă, promițându-mi că acolo îmi dă și mie suc d-ăla bun să beau. Mergeam amândoi în bucătărie, scotea un pahar borcănat, îl umplea cu apă, punea 2 lingurițe de zahăr și câteva picături de helas și amesteca, și amesteca, și amesteca… Și eu rămâneam pierdut la dansul particulelor de zahăr care acum erau, acum se topeau, mereu impacient, mereu dornic să dau paharul peste cap. Iar mama îmi dădea peste mână, întotdeauna calmă: – Nu-i gata sucul! Sucul, da… Ce bună era apa cu zahăr și helas…

Morala: Cât timp e copilul mic, atunci îl prostești un pic!
Pe curând, cititorule drag, și stay out of trouble!

Pe vremea când era Licuriciu copil, părinții îl chinuiau punându-l să recite diverse povestioare, bancuri, poezioare, glume etc. pe la reuniuni de familie, zile de naștere, sărbători legale și ilegale șa. Când eram mic-mic, aveam o pasiune pentru Tanu. Cu mină de sfânt mă ridicam de pe unde eram așezat, făceam doi pași în față și, cu bărbia ridicată, spuneam cu voce tremurândă: Tanu-i un motan cuminte…A mai trecut timpul, am mai schimbat repertoriul. Făcusem fixație pentru un banc pe care nu mi-l mai amintesc nici în ruptul capului; unul cu la drâmba, la strâmba. Când am început să mă șmecheresc, recitam scenete cu tente ușor vulgare din Vacanța Mare :D

Ieri, după mulți ani, încercând să îi explic cuiva cum să ajungă într-un anumit loc, i-am spus să o ia la drâmba, la strâmba. Mi-am amintit de prestațiile mele din copilărie, fără să reușesc să îmi aduc aminte cum era bancul de fapt. Cu atâta informație stocată pe internet, am zis să îmi încerc norocul, dar nu am găsit ce căutam. În schimb am găsit o scenetă ce se bazează pe același joc de cuvinte. Enjoy!

Sursa, aici!

Morala: Până și Internetul are lipsuri :P

Pe curând, cititorule drag, și stay out of trouble

În fiecare zi ne aducem aportul la marele schimb de informații care are loc prin intermediul internetului: fie producem mesaje originale, proprii, pe care le propagăm prin tweeturi, mesaje pe Facebook, articole pe blog etc., fie redirecționăm mesajele altora, citate, știri șa sau comentăm pe marginea lor. Pe oricare dintre activitățile de mai sus le-am face, ne asumăm o serie de roluri. Putem fi simpli cititori sau creatori de informații sau putem să ne angajăm în schimburi de idei, răspunzând la întrebări sau provocări, preluând un rol conversațional.

Întrebarea cu care m-am trezit în cap astăzi de dimineață (și, ca să fiu sincer, care nu m-a lăsat să închid un ochi azi-noapte) este: de ce să te angajezi în schimbul de idei atunci când nu ai nicio părere, când nu aduci nimic nou? Să luăm un caz concret: să zicem că postez un filmuleț foarte tare pe blog. Înțeleg comentariile de genul Foarte tare! Pe cuvânt că le înțeleg. Ți-a plăcut și vrei să îmi arăți asta. Eu deja știu că filmulețul este foarte tare, fiindcă altfel nu l-aș fi postat pe blog, dar îți mulțumesc pentru apreciere. Înțeleg și comentariile de genul Foarte nașpa! Fie nu ți-a plăcut, nu e pe gustul tău sau pur și simplu îți place să te diferențiezi de ceilalți sau să fii Gică Contra. Ești în dreptul tău, te înțeleg perfect. Și acum vine partea pe care nu o înțeleg…

Ce vor să ne transmită cei care îți trimit un comentariu prin care îți spun că ei nu au niciun comentariu? Un simplu și sec No comment! Ia să deconstruiesc eu la nivel cognitiv procesul de luare a deciziei de a comenta astfel. Citești un articol care te lasă indiferent sau poate (nu) îți place, dar nici nu vrei să îi spui autorului asta. Te gândești în mintea ta: articolul ăsta mă lasă indiferent, nu am nimic de zis, niciun comentariu de făcut. După care, fără să îți dai seama că tu, de fapt, chiar exprimi ceva și faci un comentariu, scrii că nu ai niciun comentariu. Altfel spus, scrii un comentariu prin care susții că nu ai niciun comentariu, dar tu doar ce ai făcut unul, ceea ce te aruncă într-o buclă infinită din care nu poți scăpa decât dând timpul înapoi și decizând fie să comentezi serios, fie să nu mai comentezi deloc. Un fel de no comment, așa ;)

Morala: Nimeni nu va înțelege ce vrem să spunem dacă nici nouă nu ne e clar!

Pe curând, cititorule drag, și stay out of trouble!

Între artă și realitate e o relație complexă: ca să creezi artă, de multe ori te inspiri din viața reală, așa cum, uneori, ne inspirăm în realitate din artă. Și în viața reală există oameni asemănători personajelor din cărțile pe care le citim; și aici există oameni plați și rotunzi. Ne lovim de ei, ne amuzăm, în special de cei plați, găsindu-le similitudini cu personajele călinesciano-balzaciene din cărțile studiate la școală, și, din când în când, mai scriem pe bloguri despre ei. Inaugurez astăzi, așadar, seria (sper eu lungă) a portretelor de oameni plați de care mă lovesc în existența mea licuricească, și încep cu nimeni altul decât unchiul chefliu.

Unchiul chefliu e cel care – să luăm un exemplu fictiv – sună seara la 7 să te anunțe  că vine să (nu să te întrebe dacă poate să vină să) vadă meciul la tine, la un pahar de bere. Meciul de la 8 fiind meciul acela maraton din Liga Europa, care s-a prelungit cu cel ce a început la 8:45, apoi cu cel de la 9 și s-a terminat cu cel ce a început la 10. Așadar, ca să scurtăm povestea, că și așa e ea lungă, intră ca la el acasă, că doar de aia între rude e valabilă zicala Ce e al tău e-al meu și ce e-al meu e-al meu!, se așează pe canapeaua din sufragerie, lăbărțează ușor picioarele cât să te prinzi că s-a făcut comod, după care întreabă angelic pe ce program e meciul.

La noi în familie, noi avem o regulă de aur: tata e responsabil să întrețină bărbații-musafiri, mama se ocupă de doamnele invitate (sau auto-invitate), iar eu de segmentul 35-, cu singura specificație că, atunci când e vorba de ocazii specială (așa numitele cazuri de forță majoră) sau de persoane foarte apropiate/dragi, toată familia trebuie să facă act de prezență și să asigure atmosfera plăcută. Fiindcă tata era plecat, sarcina nu neapărat plăcută (asta ca să nu fiu total lipsit de tact și să zic deloc plăcută) de a-i ține companie unchiului chefliu a căzut pe umerii mei și ai mamei.

Mama, gazda perfectă, impecabilă, propune o vișinată înainte de masă. O luăm toți trei – eu pe a mea, mama pe a ei, și unchiul pe a lui și pe a tatei, că doar trebuie să ciocnim și în contul lui, nu? De fapt, asta era metoda subtilă a mamei ca să afle dacă e cazul să pună masa; este! La pauza primului meci este deja pregătită, aranjată și servită. Dar la friptură ar merge și un vinișor, nu? Servim iarăși – eu suc, mama un pahar de vin, unchiul chefliu pe al lui și unul drept pomană pentru copilașii de la Giulești (și nu glumesc deloc!). Mama se preface că strânge masa și își face de lucru pentru tot restul serii în bucătărie; eu revin cu unchiul chefliu la televizor, pentru următoarele 3,5 ore. După 10 minute în care unchiul se foiește de pe o bucă gigantică pe alta, îl văd cum încearcă să se ridice, scormonind insistent în buzunarul rupt al pantalonilor scurți: mă anunță că se duce până jos la magazin, să ia o sticlă de bere și o pungă de semințe. Ce meci e ăla fără bere? Mă ofer eu – o dată pentru că sunt gazdă, și o dată pentru că, deși pierd niște bani, câștig câteva minute bune departe de sufrageria care, deși îmi e dragă, începe să prindă miros de transpirație. Revin cu cumpărăturile și servim: eu suc, unchiul toată sticla de bere (de 2,5) – ce-i drept, pe parcursul celor 3,5 ore de maraton fotbalistic.

Cred că trebuia să iau o piatră în gură, pentru că a fost prima dată în viață când mi s-a întâmplat să mă uit la niște meciuri împotriva voinței mele; prima dată când m-am uitat prin televizor, nu la televizor; prima dată când nici nu știam cât e scorul la meci, deși îl urmăream; prima dată când i-am urât pe cei care au inventat jocul :D Unchiul chefliu s-a decis cu greu să ne părăsească, asta după ce i-am spus cam de 5 ori că nu se poate să rămână peste noapte la noi. Nu, nici pe colțarul de la bucătărie nu putea să doarmă, pentru că acolo doarme pisica. Noroc că era atât de adormit (ca să nu zic amețit) încât nu și-a dat seama că noi nu avem pisică.

Deși are o singură ocupație, un singur scop și o singură plăcere în viață – să bea!, unchiul dă dovadă și de un mare altruism, ciocnind pentru alții și închinând fiecare înghițitură. Revenind, așadar, la caracterizarea noastră, putem trage concluzia că unchiul chefliu nu este chiar un personaj plat (acest articol a fost scris tocmai pentru a demonstra ceva ce a fost infirmat până la sfârșitul lui, deci a fost scris degeaba!). Voi reveni curând cu alte tipologii umane de personaje plate (care este posibil să fie infirmate și ele până la sfârșit), așa că stați conectați :D

Morala: Astă-seară am aflat că unchiul chefliu nu e plat!

Pe curând, cititorule drag, și stay out of trouble!