Am mai făcut comparații Twitter – Facebook sau analize ale celui dintâi pe blog, dar revin cu un nou articol pentru că aproape de fiecare dată am omis un element important pe care sper să îl descoperiți și să îl înțelegeți citind rândurile de mai jos.

Știm cu toții că Twitter-ul este mai centrat pe persoană, adică pe persoana ta. Pe Twitter nu ești la cheremul accept-ului dat (sau nu) de cel cu care vrei să te împrietenești, ci poți să alegi un utilizator, să decizi că vrei să îl urmărești și să îți și pui în aplicare decizia. Așa cum și reciproca e valabilă: utilizatorul pe care tu decizi să îl urmărești poate alege să te urmărească înapoi sau nu. Până aici e vorba de chestiuni simple, de bază, despre principiile pe care funcționează Twitter, pe care toți utilizatorii le cunosc.

Bănuiesc că tuturor ne-a căzut cu tronc să urmărim o persoană mai influentă de pe Twitter (mai influentă putând însemna mai influentă decât noi, iar influența măsurându-se în termeni twitteristici, în funcție de numărul de followers). Ne-am făcut damblaua dându-i follow. Dar ce facem dacă persoana influentă nu ne dă follow la rândul ei? Reacția majorității este – în funcție de labilitatea psihică a fiecăruia – să înceapă să își pună întrebări despre caracterul celui urmărit (e fițos, prețios, se dă pe Twitter doar cu utilizatori la fel de influenți ca el, etc). Apoi va trece la a-și pune întrebări despre caracterul propriu: nu sunt suficient de bun ca să fiu urmărit, nu twitteresc despre ce trebuie, și va începe să își schimbe stilul, abordând alt gen de subiecte și – maxima greșeală, dând RTuri aproape automate la orice postează urmăritul. Bineînțeles că acest lucru nu îl va stimula pe urmărit să devină urmăritorul tău, dacă te vede atât de lipsit de personalitate, deci ai rezolvat fix nimic. Așa că nu îți mai rămâne decât să te bosumfli degeabă, să îți iei jucărioarele și să pleci – pe Twitter asta însemnând să îi dai unfollow utilizatorului cu pricina. Desigur că el va ști exact ce s-a întâmplat (jocul de-a follow și unfollow), iar în caz că vreodată îți va veni mintea la cap și îi vei da iarăși follow pentru calitatea updateurilor lui, și nu pentru reciprocitatea gestului, șansele ca el să te urmărească scad încă și mai mult.

Totul este, așadar, chestiune de abordare, iar puterea stă în tastele tale. Vrei să te urmărească? Implică-te; fii activ; ajută-l cu RT-uri, dar în limite rezonabile, și asigură-te că adaugi și un mic mesaj inteligent la ele; răspunde-i la întrebări – din nou, nu o face absurd și doar de dragul de a te băga în seamă, ci cercetează, informează-te, și abia apoi dă un răspuns atractiv, prin care să te observe și să te aprecieze. În cele din urmă nu există decât trei variante posibile:

- fie îți va da follow la rândul lui și poți să te liniștești;

- fie este, într-adevăr, atât de prețios încât nu îți va da follow pentru că el nu se urmărește decât cu prietenii lui la fel de valoroși ca și el, dar pentru că te interesează informațiile pe care le diseminează vei continua să îl urmărești;

- fie este, într-adevăr, atât de prețios încât nu îți va da follow pentru că el nu se urmărește decât cu prietenii lui la fel de valoroși ca și el, iar tu îți vei da seama că nici măcar nu te interesează informațiile pe care le diseminează el, astfel încât îi poți da liniștit (și pe deplin vindecat) unfollow.

Luați cu încredere! Metode testate , ultra-testate și para-testate de moi! ;)

Morala: Licuriciu-i nalt la stat, însă și mai bun la sfat!

Pe curând, cititorule drag, și stay out of trouble!

Au trecut milenii de când n-am mai scris pe blog despre fotbal, fie el intern sau internațional, dar astă seară, după partida disputată de cei de la CFR Cluj pe terenul celor de la AS Roma, parcă nu pot să tac. Toți ne așteptam la o victorie a gazdelor – predicție care s-a și adeverit, Roma învingând cu scorul de 2 la 1, dar nimeni nu se aștepta să fim (noi, adică echipa românească), într-o oarecare măsură, atât de aproape de a produce o surpriză.

S-o spun pe-a dreaptă, nu mă pricep la fotbal decât ca spectator de canapea, dintre cei cuminți, neagitați (ca să nu vărs berea, nu de alta!). N-aș ști să spun dacă a făcut antrenorul Cârțu nu știu ce aranjamente tactice au ba. Eu n-am privit decât cu ochi de neprofesionist care încurajează echipa față de care are o anume înclinație. Înclinația mea către CFR Cluj se datorează prostului patriotism de care nu mă pot scutura. Pentru că e o echipă românească; însă nu e o echipă de români.

Pe tot parcursul meciului am ascultat amuzat comentariile de tipul “clujeanul Traore” (ivorian), “clujeanul Culio” (argentinian), “clujeanul Nuno Claro” (portughez), etc. Cu efort am identificat 4 români – sadea (Rada, Dică, Hora și Panin), restul jucătorilor ceferiști fiind străini. M-am bucurat, oarecum, căci m-am gândit că ei, străinii, nu au mentalitate de perdanți. M-am bucurat și când l-am văzut pe Lacina Traore, scheleticul clujean – ivorian, cu picioare mai lungi ca mila marină, cum îl întoarce și îl răsucește pe un apărător roman. Rămas singur cu Lobonț (portar la AS Roma), Traore avea două variante: 1. șuta el la poartă și fie înscria, fie rata, și 2. îi pasa lui Culio, singur cu poarta goală, care ar fi înscris. Cine se pricepe la procente vede că se compară o probabilitate de 50% de a marca cu una de 100%. Ghici ciumpearcă ce-a ales! Bineînțeles că varianta mai egoistă și mai improbabilă de a marca – aceea de a trage el la poartă.

Și atunci am știut! Am știut că nu mai e de multă vreme ivorian Traore (așa cum nu mai e nici Kone, cum nu mai sunt nici Edimar sau Alcantara brazilieni, nici Kivuvu angolez). A trecut vremea aia când fugea Traore prin Africa, fugărit de leu. Acum fuge el după un leu, unul românesc, nou (RON îi zice). Și în goana lui după banii românești, s-a transformat într-un român, cu toate tarele aferente. Păcat! Aș fi fost fericit să dea dovadă de altruism și, pentru binele suprem – al echipei -, să îi paseze lui Culio întru deschiderea scorului. L-aș fi iubit, așa negru, ivorian, scheletic, urât, cum e! Acum nu e, pentru mine, decât un alt român…

Sursă poză, aici!

Morala: Mai bine-n Africa olog decât să fiu la Cluj milog!

Pe curând, cititorule drag, și stay out of trouble!

Știm cu toții, și am mai tot repetat-o, că sexul vinde. Am scris mai demult despre Pussy și despre Sus pe bar ca exponate ale avântului fără margini pe care sexul l-a luat în industria muzicală. Asta pentru că era redundant să vorbim despre istoria aparițiilor scenelor implicite sau explicite de sex la televizor (de la cinematografie la documentare sau emisiuni de știri) sau în cărți – poate primul mediu în care a fost abordat vreodată subiectul cu scop de diseminare și, de ce nu?, educativ.

Mai recent, sexul a invadat și Internetul. Fie că e vorba de articole cu tente ușor erotice pe bloguri personale sau site-uri porno, Internetul oferă cea mai mare libertate, cea mai puțină cenzură și e cel mai la îndemână mediu. Au apărut bloguri de nișă, care predau educația sexuală. Altele descriu întâmplări sexuale reale din viața autorilor, pe când marea majoritate a articolelor sunt pure exerciții de ficțiune. În termeni mai pragmatici, abordarea subiectului pe Internet este ca o exploatare a unei nevoi pre-existente. Site-urile și blogurile din această nișă vor fi mereu căutate pentru că întotdeauna vor exista neinițiați care le vor prefera sfaturilor unui adult, ale prietenilor, etc, pentru că întotdeauna va exista cineva care să-și dorească să-și îmbunătățească performanțele sau să descopere lucruri noi, pentru că există curioși șamd.

Și gândindu-mă eu să scriu un articolaș pe tema asta, a sexului propagat pe Internet, m-am dus la tovarășul Google, am tastat sex și nu mică mi-a fost mirarea când am văzut că sugestiile de căutare nu aveau nimic – dar absolut nimic – în comun cu sexul! Ba mai mult… :|

Morala: Preferam o nație de obsedați sexual decât una de telenoveliști! :P

Pe curând, cititorule drag, și stay out of trouble!

Am promis că vă țin la curent (pe cei cărora vă pasă) cu situația lui Victor. Abia acum văd un mail pe care mi l-a trimis ieri, și îl copiez aici integral:

Acum sunt la Oradea si, din pacate, nu ma pot opera pana luna viitoare pentru ca am nevoie de un cristalin special (de fapt lentila este speciala).Va trebui sa sun pe 10-11 octombrie sa vad daca au facut rost de lentila respectiva.
Sanatate!

Așadar, trebuie să mai așteptăm puțin! Pe lângă lunga așteptare de până acum, o lună va trece repede. Eu unul, cel puțin, abia aștept! Să treacă luna și să primim veștile bune. Căci vor fi vești bune, fără dubii! Refuz să cred altceva :-)

Morala: Cu răbdarea treci și marea!

Pe curând, cititorule drag, și stay out of trouble!

Vă imaginați, probabil, că și Craiova a fost lovită de isteria izolării termice a blocurilor. Nu e bloc din cartier pe care să nu se rezeme o schelă șubredă pe care se cocoță 3-4 meșteri. Înarmați cu diverse ustensile, cam trag dânșii mâța de coadă 80% din timp, fluieră fetele care trec pe stradă, le dedică tot felul de elucubrații de la înălțimea de neatins a schelei lor. De curând s-a montat o astfel de schelă de lucru pe blocul din fața blocului meu, astfel încât, chiar și fără să îmi doresc, cum mă uit pe geam sau cum ies pe balcon, cum dau cu ochii și îi aud pe meșterii în acțiune.

Dintre toți, unul mi-a atras atenția în mod deosebit. E cel pe care îl strigă Lache. Nu m-am lămurit dacă Lache e țigan sau doar bronzat (nu că ar conta prea tare). Are păr negru, creț și lung, pe care îl ține strâns în coadă, mușchi de halterofil și dexteritate de capră neagră. Sare nebunește de pe o schelă pe alta, râde, le dă capace celorlalți, care par a-i purta un respect religios, râde iarăși, le dă ordine pe care ceilalți se grăbesc să le execute întocmai. Lache funcționează pe toane. Probabil e foarte priceput în meseria lui – oricare o fi ea, și se crede de neînlocuit. Când se supără, Lache pleacă și nu mai vine câteva zile. În acest timp, colegii lui vin la lucru, se suie pe schelă, dar lucrează trist, în tăcere. Parcă nici spor nu au! Coboară să bea sau să mănânce când îi vine sete sau foame, când îi vine somn întinde niște cartoane direct pe pământ, la umbra unui copac și bagă două ore de sforăituri zdravene. Din când în când mai apare un tip gras și slinos cu mustață, pesemne șeful de șantier. Când îl vede, Lache se suie pe cea mai de sus scândură a schelei, cea de la etajul 4. Șeful strigă: – Lacheee, coboară, Lacheee! Și Lache nu coboară, ba mai mult, începe să cânte cu atâta patimă de zici că nu e om mai fericit și mai lipsit de griji pe întreaga suprafață a pământului. Și mai are și voce! Orice ar face, orice s-ar întâmpla, că e soare, că-i vânt ori ploaie, Lache ne face o cântare. Când nu are el chef, îl roagă colegii: – Lache, bag-o pe-aia cu…! Râde, refuză, se lasă rugat, căci știe ce îi poate pielea. Apoi își drege vocea și cântă câte o manea de zici că e la operă. A început să fie cunoscut în cartier drept Lache lăutarul. Eu îi zic “Costel Busuioc al nostru” și mă gândesc serios să îl chem într-o zi pe la mine și să mă lansez în afaceri în industria muzicală, propunându-i să fiu impresarul lui :D . Pentru că Lache nu e un simplu zidar, e un artist. Pentru că Lache nu e o persoană, e un personaj…

Morala: Meseria e brățară de aur, dar talentul nu are preț sau valoare!

Pe curând, cititorule drag, și stay out of trouble!