I-am promis acum câteva zile lui Blogatu că revin cu un mic review pentru site-ul de jocuri online jocurica.ro, astfel încât, eu fiind un licurici de cuvânt, mă apuc chiar acum de recenzat. Unde voi avea de criticat, voi critica, însă nu voi merge pe ideea că trebuie doar să deconstruiesc ceva. Și laudele sau aprecierile își au rolul lor! Voi încerca să îmi exemplific și ilustrez, pe cât posibil, părerile, pentru ca și cititorii mei să își poată face o idee despre site fără să trebuiască neapărat să îl acceseze, în caz că nu doresc acest lucru.

Mai fac o singură mențiune înainte de a începe recenzia propriu-zisă. Probabil s-a lucrat asupra siteului pe parcursul derulării concursului de recenzii, fiindcă unele lucruri pe care le-am observat acum câteva zile nu le-am mai găsit astăzi. Printre ele ar fi și prezența mai multor coloane cu parteneri în subsolul paginii. Observasem eu că o coloană se numea Parteneri și alta Partners, dar cum deja nu mai e de actualitate, mă opresc aici.

La prima vedere, din punct de vedere vizual, siteul pare destul de prietenos. Tema este curată, simplă, chiar dacă pe alocuri simplistă. Să detaliem:

- culorile (albastru și portocaliu, în degrade ) sunt bine alese, complementare, nu foarte stridente;

- există un personaj grafic ce îl reprezintă pe Jocurică, folosit constant pe tot cuprinsul siteului (ceea ce îi oferă acestuia continuitate și unitate);

- personajul este foarte static; dacă nu se dorește sau nu se poate realiza modificarea fundamentală a personajului, un strop de dinamism ar putea fi imprimat prin adăugarea unei imagini (dinamice, în Flash) pe tricoul acestuia;

- faviconul este în deplină concordanță cu imaginea reprezentativă a siteului (același personaj la dimensiuni mici);

- încadrarea headerului cu o linie frântă nestilizată, neșlefuită, este inestetică;

- jocurica.ro nu este sufocat de reclame (de fapt, nu există deloc), ca majoritatea siteurilor de profil;

- headerul se continuă cu o porțiune destul de mare ocupată doar de caseta de căutare; de apreciat că funcția de căutare este foarte vizibilă, dar în stânga acesteia se pierde inutil spațiu. Problema spațiului liber revine și în colțul dreapta-jos, unde rămâne o porțiune albă neocupată;

La o privire mai atentă, mai în detaliu, un utilizator ar mai putea avea câteva obiecții cu privire la aspectul siteului.Să o luăm de sus în jos:

- în colțul din dreapta sus găsim caseta de login, cu opțiunile de Înregistrare și Recuperare parolă. Navigând puțin prin secțiunea de Înregistrare, am descoperit expunerea foarte bună a beneficiilor de care se poate bucura un utilizator al siteului;

- a nu se ignora detaliile de tipul utilizării diacriticelor. Lângă personajul reprezentativ scrie (cu litera mică) Jocurică, deși adresa siteului este www.jocurica.ro și în niciun alt loc în corpul siteului nu se mai folosesc diacriticele;

- în meniu apare secțiunea Jocuri multyplayer, ce se regăsește în josul homepageului (în stânga) sub denumirea de Jocuri multiplayer;

- în meniul din header apar secțiunile Jocuri noi, Top jocuri, Jocuri multiplayer, ce se regăsesc, de asemenea, și în homepage. Pentru a nu fi atât de repetitiv, se pot scoate aceste secțiuni din meniu și se pot înlocui cu altele mult mai importante și mai utile, cum ar fi cele Despre noi sau Contact, eronat plasate în subsolul paginii (zonă cu vizibilitate redusă);

- categoriile de jocuri sunt bine plasate, dar incomodează faptul că nu sunt aranjate în ordine alfabetică;

- caseta de Taguri jocuri ar putea fi redenumită Etichete, pentru a păstra conținutul siteului monolingv; de asemenea, am mai observat și faptul că sunt foarte puține etichete;

- legat de jocurile propriu-zise, am încercat să testez unul, dar cum l-am deschis, cum m-a ucis o muzică extrem de stridentă, pe care nu am găsit niciun buton de unde să o închid. A trebuit să închid pagina, și nu am mai revenit la jocuri;

Ajunși în subsolul siteului, găsim câteva coloane de relevanțe diferite:

- coloana de Statistici ar fi binevenită dacă acele statistici ar fi îmbucurătoare. Din păcate, de fiecare dată când am intrat pe site erau 0 membri online, ceea ce poate fi descurajant;

- îmi place faptul că partenerii se încadrează în același domeniu, însă sunt curios care este diferența dintre siteurile încadrate sub coloana Parteneri și cele încadrate la Prieteni;

- sub coloana Jocurica.ro din footer găsim cele mai importante informații de pe tot siteul, plasate total eronat, și anume paginile Despre noi, Contact, Termeni și condiții și Întrebări frecvente;

- toate cele 4 pagini antemenționate fac loc pe o coloană, în partea dreaptă, unor imagini foarte atractive ce linkează către conturile Jocurică de Twitter, Facebook, respectiv YouTube; același comentariu legat de poziționarea defectuoasă;

- pagina Despre noi conține informații utile, transmise pe un ton informal, prietenos. Din păcate pentru utilizatorii care nu au Adobe Flash Player sau Macromedia Shockwave Player, necesare pentru a juca jocurile de pe site, trebuie să aibă suficientă răbdare pentru a descoperi tocmai în subsol modalități de download;

- pagina Contact deschide mai multe casete cu câmpuri de completat, dintre care una cere numărul de telefon al utilizatorului; personal aș fi deranjat de obligativitatea de a dezvălui această informație, așa că fie se scoate de acolo, fie se marchează cumva lipsa obligației de a completa acel câmp.

Per total nu am descoperit inadvertențe majore ale siteului. Mici și mari nu ar trebui să aibă probleme în a-și găsi niște jocuri logice, de acțiune, de strategie, etc. pe măsura chefului de joacă

Morala: Hai cu toții fără frică, ne jucăm pe Jocurică!

Pe curând, cititorule drag, și stay out of trouble!

Sună paradoxal să spun că sunt un licurici căruia i s-a zbârlit părul pe mâini, nu? Ați intra degeaba în întrebări existențiale, legate de prezența sau absența mâinilor la insecte, atunci când ați putea să vă întrebați ce anume mi-a produs o asemenea reacție…

După cum vă indică și titlul acestui post, e vorba de o melodie care mă aruncă în dileme legate de iubire, de acea iubire mai presus de orice pe lume, mai presus decât credința în Dumnezeu sau decât iubirea de sine de care am mai vorbit aici; de iubirea care ne dă putere și ne și înfrânge, care ne coboară în Infern și care ne ridică pe cele mai nebănuite culmi; de o dulce durere, de o distrugere pe care o căutăm, cerșind-o cu fiecare fibră din noi.

Mi s-a șoptit în cască să spun că are niște versuri minunate. Descoperiți-le singuri; rumegați-le; interiorizați-le și apoi exteriorizați-le! La sfârșit, nu uitați să îi spuneți unei anume persoane cât de mult o iubiți și cât de mult o urâți…

Morala: “Pe inima te port, te duc pe nervi, / M-ai prefacut in cioburi si ruine…”

Pe curând, cititorule drag, și stay out of trouble!

Sunt convins că toți ați văzut reclama asta la Jacobs în care tata ține o cafea în mână și un tânăr deschide ușa de la baie, spunând pe cel mai degajat ton din lume: Sunt Alex – prietenul Corinei!

O astfel de situație este ceea ce aș numi eu întâlnire de gradul 3. De-a lungul adolescenței mele zbuciumate am avut parte de destule întâlniri de genul acesta, dintre cele mai penibile, peste unele trecând cu mai mult tact, peste altele cu mai puțin. Dar pentru că a trecut atâta timp de când m-am cumințit, aproape că am uitat toate aceste întâmplări într-un colț prăfuit al memoriei și doar o întâlnire neașteptată m-a făcut să le scot la iveală…

Agitându-mă prin oraș zilele trecute, am dat la coadă la bancă peste o veche amică de-a mea pe care nu o mai văzusem de vreo 4 ani de zile, cam de când am terminat liceul și ea a plecat la București la facultate. Bineînțeles că am invitat-o la un suc, ca să ne mai punem la curent cu ce a mai făcut celălalt în lungul interval de timp și ca să mai depănăm amintiri din tinerețe. Discutând noi, rememorând întâmplări și chipuri, m-a întrebat dacă mai țin minte de ziua când l-am cunoscut pe tatăl ei. Și uite cum ne-am pus pe râs ca doi bezmetici, de se uitau toți de pe la celelalte mese la noi, probabil făcându-și cruci cu limba în cerul gurii…

Înainte de a povesti întâmplarea intitulată cunoașterea căpcăunului de tată, țin să menționez că, în vremea liceului, domnișoara cu pricina mi-a fost o foarte bună și dragă prietenă, dar niciodată prietenia noastră nu a degenerat sau evoluat în altceva. Întâmplarea făcea să locuiască destul de aproape de mine, astfel încât, într-o zi de vară în care ieșeam cu gașca prin parc, am stabilit să trec să o iau din fața blocului. Zis și făcut, la ora precizată m-am înființat la colțul blocului, iar după câteva minute a coborât și ea. N-am apucat să facem câțiva pași, că și-a dat seama că își uitase nu-știu-ce-dracu acasă, probabil vreo chestie feminină indispensabilă unei plimbări prin parc, cum ar fi o oglindă sau un strugurel de buze, și m-a rugat să o aștept până revine. Acum eu v-am spus că era vară și era destul de cald, iar mie mi se făcuse sete, așa că am rugat-o să îmi aducă și mie o sticluță de apă când revenea. Ca să nu se mai complice cu căutat, umplut, cărat sticluța și doar pentru că părinții ei nu erau acasă (am menționat deja că tatăl ei era un căpcăun complet), m-a luat și pe mine sus. Am stat la ea aproximativ 3 minute, timp în care eu am băut un pahar cu apă iar ea și-a luat chestia pe care uitase să o ia înainte, dar când să ne îndreptăm spre ieșire, uite că se deschide ușa și intră un tip grizonat, cam la 100-110 kile și 1,90m, cu barbă de Chuck Norris și privire de criminal în serie. Pe cuvânt de onoare că atunci mi-am văzut toată viața derulându-se prin fața ochilor, dar, contrar așteptărilor mele, în timp ce eu scoteam un Să trăiți! atât de sugrumat de ziceai că n-am mai mâncat de-o săptămână, căpcăunul s-a roșit până în vârful urechilor, mi-a strâns mâna (care îi tremura mai mult decât vocea mie) și a intrat repede în sufragerie, mormăind un Eu vă las! aproape timid. Am făcut un schimb înspăimântat de priviri cu amica mea și, ca să mai dezpenibilizeze din maximul penibil al situației, a intrat în sufragerie și l-a anunțat pe umanizatul Shrek că noi plecăm prin parc cu gașca…

Trebuie să vă mai spun că nimeni nu a fost rănit în urma acestei întâlniri. Amica a spus adevărul, care a fost crezut – slăvit fie numele Domnului! Toată lumea a supraviețuit întâlnirii de gradul III. Dar nu pot să nu mă gândesc cum ar fi fost să spun și eu atunci Sunt Alex – prietenul Corinei

Morala: Vine un moment în viața unui om când, chiar dacă nu vede niciun extraterestru, tot are o întâlnire de gradul III!

Pe curând, cititorule drag, și stay out of trouble!

De o vreme încoace îmi tot amintesc diverse întâmplări din copilărie, frânturi de poezii preferate, oameni întâlniți, năzdrăvănii făcute, descopăr gusturi uitate, produse de mult nemaiîntâlnite. Bineînțeles că, de fiecare dată, aceste amintiri sunt activate de ceva anume, un obiect pe care îl revăd după ani de zile, un cântec, o imagine, un miros etc. Astăzi am trecut printr-un supermarket din oraș în căutarea unor ronțăieli și am descoperit, pitită pe un raft, o sticluță galbenă, ușor gonflată. Instant am știut că în ea este zeamă de lămâie – mai mult sau mai puțin naturală, îi simțeam gustul pe limbă, dar numele îmi juca prin fața ochilor, se apropia de ieșire, gata fiind să îl scuip afară, într-o recunoaștere a bunei memorii cu care mă laud, apoi iar se depărta și mă lăsa cu frustrarea de a nu-mi aminti ceva care îmi era foarte familiar într-o vreme. Nici ambalaj nu avea sticluța, nici etichetă cu prețul și numele produsului, de parcă universul întreg conspira împotriva mea.
Apoi mi-am amintit, ca și cum aș fi apăsat pe un buton și un zid invizibil ar fi căzut, lăsându-mi gândul liber: helas! Helasul era tot ce își puteau permite părinții să cumpere pe vremuri. Nu îmi amintesc să fi văzut lămâi când eram mic – darămite să mai și mănânc -, în afară de avortonii pe care îi chiureta lămâiul altoit din butoiul din spatele casei (niște chestii atât de acre și de necomestibile încât, dacă făceai greșeala să pui pe limbă, ziceai că toți dracii din Iad te împung cu sulițe pe esofag). Așa că, atunci când îmi vedea mama ochii scurgându-mi-se după un pepsi văzut în vitrina vreunui magazin, mă trăgea de mână până acasă, promițându-mi că acolo îmi dă și mie suc d-ăla bun să beau. Mergeam amândoi în bucătărie, scotea un pahar borcănat, îl umplea cu apă, punea 2 lingurițe de zahăr și câteva picături de helas și amesteca, și amesteca, și amesteca… Și eu rămâneam pierdut la dansul particulelor de zahăr care acum erau, acum se topeau, mereu impacient, mereu dornic să dau paharul peste cap. Iar mama îmi dădea peste mână, întotdeauna calmă: – Nu-i gata sucul! Sucul, da… Ce bună era apa cu zahăr și helas…

Morala: Cât timp e copilul mic, atunci îl prostești un pic!
Pe curând, cititorule drag, și stay out of trouble!

Pe vremea când era Licuriciu copil, părinții îl chinuiau punându-l să recite diverse povestioare, bancuri, poezioare, glume etc. pe la reuniuni de familie, zile de naștere, sărbători legale și ilegale șa. Când eram mic-mic, aveam o pasiune pentru Tanu. Cu mină de sfânt mă ridicam de pe unde eram așezat, făceam doi pași în față și, cu bărbia ridicată, spuneam cu voce tremurândă: Tanu-i un motan cuminte…A mai trecut timpul, am mai schimbat repertoriul. Făcusem fixație pentru un banc pe care nu mi-l mai amintesc nici în ruptul capului; unul cu la drâmba, la strâmba. Când am început să mă șmecheresc, recitam scenete cu tente ușor vulgare din Vacanța Mare

Ieri, după mulți ani, încercând să îi explic cuiva cum să ajungă într-un anumit loc, i-am spus să o ia la drâmba, la strâmba. Mi-am amintit de prestațiile mele din copilărie, fără să reușesc să îmi aduc aminte cum era bancul de fapt. Cu atâta informație stocată pe internet, am zis să îmi încerc norocul, dar nu am găsit ce căutam. În schimb am găsit o scenetă ce se bazează pe același joc de cuvinte. Enjoy!

Sursa, aici!

Morala: Până și Internetul are lipsuri

Pe curând, cititorule drag, și stay out of trouble

În fiecare zi ne aducem aportul la marele schimb de informații care are loc prin intermediul internetului: fie producem mesaje originale, proprii, pe care le propagăm prin tweeturi, mesaje pe Facebook, articole pe blog etc., fie redirecționăm mesajele altora, citate, știri șa sau comentăm pe marginea lor. Pe oricare dintre activitățile de mai sus le-am face, ne asumăm o serie de roluri. Putem fi simpli cititori sau creatori de informații sau putem să ne angajăm în schimburi de idei, răspunzând la întrebări sau provocări, preluând un rol conversațional.

Întrebarea cu care m-am trezit în cap astăzi de dimineață (și, ca să fiu sincer, care nu m-a lăsat să închid un ochi azi-noapte) este: de ce să te angajezi în schimbul de idei atunci când nu ai nicio părere, când nu aduci nimic nou? Să luăm un caz concret: să zicem că postez un filmuleț foarte tare pe blog. Înțeleg comentariile de genul Foarte tare! Pe cuvânt că le înțeleg. Ți-a plăcut și vrei să îmi arăți asta. Eu deja știu că filmulețul este foarte tare, fiindcă altfel nu l-aș fi postat pe blog, dar îți mulțumesc pentru apreciere. Înțeleg și comentariile de genul Foarte nașpa! Fie nu ți-a plăcut, nu e pe gustul tău sau pur și simplu îți place să te diferențiezi de ceilalți sau să fii Gică Contra. Ești în dreptul tău, te înțeleg perfect. Și acum vine partea pe care nu o înțeleg…

Ce vor să ne transmită cei care îți trimit un comentariu prin care îți spun că ei nu au niciun comentariu? Un simplu și sec No comment! Ia să deconstruiesc eu la nivel cognitiv procesul de luare a deciziei de a comenta astfel. Citești un articol care te lasă indiferent sau poate (nu) îți place, dar nici nu vrei să îi spui autorului asta. Te gândești în mintea ta: articolul ăsta mă lasă indiferent, nu am nimic de zis, niciun comentariu de făcut. După care, fără să îți dai seama că tu, de fapt, chiar exprimi ceva și faci un comentariu, scrii că nu ai niciun comentariu. Altfel spus, scrii un comentariu prin care susții că nu ai niciun comentariu, dar tu doar ce ai făcut unul, ceea ce te aruncă într-o buclă infinită din care nu poți scăpa decât dând timpul înapoi și decizând fie să comentezi serios, fie să nu mai comentezi deloc. Un fel de no comment, așa

Morala: Nimeni nu va înțelege ce vrem să spunem dacă nici nouă nu ne e clar!

Pe curând, cititorule drag, și stay out of trouble!

Între artă și realitate e o relație complexă: ca să creezi artă, de multe ori te inspiri din viața reală, așa cum, uneori, ne inspirăm în realitate din artă. Și în viața reală există oameni asemănători personajelor din cărțile pe care le citim; și aici există oameni plați și rotunzi. Ne lovim de ei, ne amuzăm, în special de cei plați, găsindu-le similitudini cu personajele călinesciano-balzaciene din cărțile studiate la școală, și, din când în când, mai scriem pe bloguri despre ei. Inaugurez astăzi, așadar, seria (sper eu lungă) a portretelor de oameni plați de care mă lovesc în existența mea licuricească, și încep cu nimeni altul decât unchiul chefliu.

Unchiul chefliu e cel care – să luăm un exemplu fictiv – sună seara la 7 să te anunțe  că vine să (nu să te întrebe dacă poate să vină să) vadă meciul la tine, la un pahar de bere. Meciul de la 8 fiind meciul acela maraton din Liga Europa, care s-a prelungit cu cel ce a început la 8:45, apoi cu cel de la 9 și s-a terminat cu cel ce a început la 10. Așadar, ca să scurtăm povestea, că și așa e ea lungă, intră ca la el acasă, că doar de aia între rude e valabilă zicala Ce e al tău e-al meu și ce e-al meu e-al meu!, se așează pe canapeaua din sufragerie, lăbărțează ușor picioarele cât să te prinzi că s-a făcut comod, după care întreabă angelic pe ce program e meciul.

La noi în familie, noi avem o regulă de aur: tata e responsabil să întrețină bărbații-musafiri, mama se ocupă de doamnele invitate (sau auto-invitate), iar eu de segmentul 35-, cu singura specificație că, atunci când e vorba de ocazii specială (așa numitele cazuri de forță majoră) sau de persoane foarte apropiate/dragi, toată familia trebuie să facă act de prezență și să asigure atmosfera plăcută. Fiindcă tata era plecat, sarcina nu neapărat plăcută (asta ca să nu fiu total lipsit de tact și să zic deloc plăcută) de a-i ține companie unchiului chefliu a căzut pe umerii mei și ai mamei.

Mama, gazda perfectă, impecabilă, propune o vișinată înainte de masă. O luăm toți trei – eu pe a mea, mama pe a ei, și unchiul pe a lui și pe a tatei, că doar trebuie să ciocnim și în contul lui, nu? De fapt, asta era metoda subtilă a mamei ca să afle dacă e cazul să pună masa; este! La pauza primului meci este deja pregătită, aranjată și servită. Dar la friptură ar merge și un vinișor, nu? Servim iarăși – eu suc, mama un pahar de vin, unchiul chefliu pe al lui și unul drept pomană pentru copilașii de la Giulești (și nu glumesc deloc!). Mama se preface că strânge masa și își face de lucru pentru tot restul serii în bucătărie; eu revin cu unchiul chefliu la televizor, pentru următoarele 3,5 ore. După 10 minute în care unchiul se foiește de pe o bucă gigantică pe alta, îl văd cum încearcă să se ridice, scormonind insistent în buzunarul rupt al pantalonilor scurți: mă anunță că se duce până jos la magazin, să ia o sticlă de bere și o pungă de semințe. Ce meci e ăla fără bere? Mă ofer eu – o dată pentru că sunt gazdă, și o dată pentru că, deși pierd niște bani, câștig câteva minute bune departe de sufrageria care, deși îmi e dragă, începe să prindă miros de transpirație. Revin cu cumpărăturile și servim: eu suc, unchiul toată sticla de bere (de 2,5) – ce-i drept, pe parcursul celor 3,5 ore de maraton fotbalistic.

Cred că trebuia să iau o piatră în gură, pentru că a fost prima dată în viață când mi s-a întâmplat să mă uit la niște meciuri împotriva voinței mele; prima dată când m-am uitat prin televizor, nu la televizor; prima dată când nici nu știam cât e scorul la meci, deși îl urmăream; prima dată când i-am urât pe cei care au inventat jocul Unchiul chefliu s-a decis cu greu să ne părăsească, asta după ce i-am spus cam de 5 ori că nu se poate să rămână peste noapte la noi. Nu, nici pe colțarul de la bucătărie nu putea să doarmă, pentru că acolo doarme pisica. Noroc că era atât de adormit (ca să nu zic amețit) încât nu și-a dat seama că noi nu avem pisică.

Deși are o singură ocupație, un singur scop și o singură plăcere în viață – să bea!, unchiul dă dovadă și de un mare altruism, ciocnind pentru alții și închinând fiecare înghițitură. Revenind, așadar, la caracterizarea noastră, putem trage concluzia că unchiul chefliu nu este chiar un personaj plat (acest articol a fost scris tocmai pentru a demonstra ceva ce a fost infirmat până la sfârșitul lui, deci a fost scris degeaba!). Voi reveni curând cu alte tipologii umane de personaje plate (care este posibil să fie infirmate și ele până la sfârșit), așa că stați conectați

Morala: Astă-seară am aflat că unchiul chefliu nu e plat!

Pe curând, cititorule drag, și stay out of trouble!

Astăzi m-am trezit cam sentimental. Am dat drumul la Winamp și Natasha a sărit peste tradiționalul Bună dimineața, avertizându-mă direct că ea poate fi ușor rănită, așa că trebuie să am grijă cum mă port cu ea. Mi-a spus că oricine te atinge te poate răni sau vindeca, oricine ajunge la tine te poate iubi sau te poate părăsi…

O relație, și nu mă refer aici doar la una așa-zis amoroasă, este ca un carusel: uneori te înalță, alteori te coboară. Riscul, însă, de a cădea din el a existat acolo de la început, oricât de orbi am fi sau am vrea să fim. Știm că nu trebuie să spunem cuvântul niciodată, pentru că este prea vast și merge până într-un viitor pe care nu îl putem vizualiza, pe care nu îl putem intui. Dar o facem atunci când simțim că ce e înăuntrul nostru este tot ce avem și vom avea vreodată nevoie. Dar uite că lumea evoluează și noi odată cu ea! Ce astăzi ne-a fost necesar și suficient, mâine poate să nu mai fie.

Câți dintre noi nu am avut un prieten atât de drag că ne-am fi dat și viața pentru el (și nu mă refer doar la simpla bravură de a spune că am face așa ceva)? Câți dintre noi nu i-am promis, fie și doar în gândurile noastre, că nu îl vom părăsi niciodată? Câți ne-am respectat promisiunea, însă? Câți și-au respectat promisiunea față de noi? Și deși mereu vor exista regrete și, poate, remușcări, cel mai bun lucru pe care îl putem face este să păstrăm cu grijă amintirile rămase. De preferat să nu le păstrăm în coșul de gunoi…

Morala: Nu trebuie să plângem că s-a terminat, ci să ne bucurăm că s-a întâmplat!

Pe curând, cititorule drag, și stay out of trouble!

Nimic nu mi se pare atât de amuzant precum vizitele de gradul 3, în care ne vin în casă unchi, vecini, colegi sau simple cunoștințe de-ale părinților, se cinstesc cu 2-3 păhărele și se înveselesc. În caz că sunt minori care îmi citesc blogul: copii, să știți că nu încurajez consumul de alcool!  Dar unii oameni așa intră într-o bună dispoziție după puțină băutură și așa sunt de comici, nu neapărat în ce fac și cum se comportă, ci mai mult prin ce și mai ales cum povestesc.

Așa s-a întâmplat în urmă cu câteva zile, când, întorcându-mă eu din oraș, l-am găsit pe tata acasă, cinstindu-se de zor cu un vecin, fost coleg de școală de-al lui, și depănând amintiri din copilărie, cunoscute și sub numele de amintiri din comunism. Și așa râdeau cu gura la urechi amândoi, că pe loc mi-a venit ideea să merg să îi salut și să zăbovesc câteva minute prin preajma lor, nădăjduind să fac rost de ceva material pentru un nou articol pe blog. Și năzuințele mi-au fost îndeplinite…

Căci tocmai se apucase vecinul să îl întrebe pe tata dacă își mai amintește de 8 martie ăla, de când erau ei mici. Tata nimic! Vecinul rădea, agitându-și cele trei straturi dizgrațioase de grăsime de pe burtă, dar într-un fel atât de molipsitor încât, aproape fără să ne dăm seama, și clar fără să știm de ce, și eu și tata îi țineam isonul la râs. Și dă-i și râzi, vecinul de ce-și amintea, eu și tata de râsul lui, până când tata pufnește, aproape printre lacrimi: – De râs, râserăm; acum ne spui și ce e cu 8 Martie-le ăla?

Abia reușind să articuleze câteva cuvinte, de fiecare dată sugrumându-le cu un mic icnet de râs, vecinul purcede la povestit:

- Nu mai știi, vecine, când eram noi mici, la școală, și era 8 Martie, și m-a chemat tovarășul învățător la catedră, mi-a pus niște bani în mână și m-a trimis să cumpăr 2 ciocolate mari și 7 mici, să dea la colege?

Mizez pe inteligența și perspicacitatea cititorilor mei ca să vă dați singuri seama de restul poveștii. Nebunul de copil (vecinul în copilărie) s-a dus la magazin, a cumpărat 2 ciocolate mari, iar cu restul de bani s-a dus în piață și a cumpărat 7 mititei. Revenind cu marfa la școală și așezând-o pe catedră, și-a luat o mină inocentă și i-a spus învățătorului: – Cum ați cerut, tovarășe, 2 ciocolate mari și 7 mici! Fiindcă nu i s-a putut dovedi reaua-intenție, vecinul a fost pedepsit să mănânce el mititeii și să fugă imediat la magazin să cumpere alte ciocolate mici. La așa pedeapsă, îmi dau și eu seama de ce își amintește de întâmplare râzând!

Morala: Faceți fapte rele; cineva acolo sus vă va pedepsi!

Pe curând, cititorule drag, și stay out of trouble!

Toată iarna nu facem altceva decât să ne gândim la vară, să o visăm, să o dorim, să o invocăm. Vrem căldură și soare arzător, vrem haine subțiri și scurte (sau deloc), vrem nopți lungi, ieșiri la ștrand sau vacanțe la mare, trasee montane deschise, parcuri înțesate, înghețată și băutură direct din frigider, ventilatoare și aer condiționat, lipsa plăpumilor sau a păturilor, dușuri reci, să se coacă fructele în pomi, grătare, să vedem mai multă piele, șamd.

Entuziasmul de peste iarnă începe să se domolească ușor atunci când vara își intră în drepturi și începe să își ceară tributul. Căldura se transformă în caniculă, soarele provoacă insolații, arsuri, deshidratări, leșinuri, incendii, decese; de la ștrand luăm boli de piele; la mare ne atacă meduzele; de la atâta înghețată și băuturi reci, răcim în miezul verii; ACul ne provoacă migrene. Aproape că nu mai putem ieși din casă fără să ne protejăm capul cu o șapcă sau pălărie, fără să purtăm ochelari de soare sau, în cazul doamnelor și domnișoarelor, fără un evantai la îndemână, care să ne dea falsa senzație de aer.

Pe la ora 9 e deja cald. Până la 10, căldura a devenit deja insuportabilă. Cine se aventurează afară din casă – nu că în case ar fi mult mai bine – e un temerar, sau poate că treburi urgente și de neamânat ce îl condamnă să asude, să înseteze și să sufere ca un câine a cărui limbă scoasă e prea scurtă. Abia pe la 20 aerul devine respirabil, iar plimbările capătă sens. După 21 deja intrăm în ideal. Mereu mi-au plăcut nopțile de vară. Orașul e atât de viu; luminat, circulat și populat ca ziua, doar că e mai răcoare. Te oxigenezi un pic, apoi revii între cei patru pereți apăsători, dormi un somn nesomn până când primele raze de soare îți bat iar în geam și te dau jos din pat. O nouă zi caniculară de vară a început!

Morala: În orașul furnicar vara este un calvar!

Pe curând, cititorule drag, și stay out of trouble!