Menționam în acest articol mai vechi că nu înțeleg bărbații care se dau înapoi de la treburile casei, incluzând aici tot ce ține de gospodărit: gătit, făcut curat, călcat, spălat, etc. Ei bine, ieri și azi m-am întrecut pe mine însumi (iară eu mi-s o frunce, deci imaginați-vă cât de greu este să mă autodepășesc) la capitolul culinar. Să vă iesplic

Ieri mi-a venit poftă de ceva ușor dar sățios în același timp. Ușor, în mintea mea, mă duce cu gândul la salată, deci am decis să fac o salată îndestulătoare. Am ales cel mai mare castron din casă și l-am luat ca etalon – dacă la sfârșitul experimentului ar fi fost plin, era tocmai bine! Am tocat o varză mică, 2 morcovi, câteva roșii, un castravete și un măr verde și le-am amestecat. Am plusat cu o mână de boabe de porumb, și deja începuse să îmi plouă în gură numai după cât de bine arăta cominația de culori. Am deschis frigiderul să văd ce aș mai fi putut găsi, eligibil pentru a lua parte la mega-proiectul culinar. Brânză feta. Super! Am aruncat doi căței de usturoi tocați mărunt-mărunt și am dres totul cu ulei și zeama de la o jumătate de lămâie. După ce că, estetic vorbind, era o bijuterie de salată, gustul l-a înduplecat până și pe tiranul meu tată să exclame că e cea mai bună salată pe care a mâncat-o în viața lui.

Laudele mi-au dat aripi și astăzi am trecut la ceva mai consistent: paste! No, pastele oricine le poate fierbe, dar în sos stă magia. Am călit ingredientul magic (îi voi dezvălui identitatea și povestea mai spre sfârșit), roșii cu puțină ceapă și un pic de usturoi. În amestecul cu pricina am prăjit cârnăciorii și ciupercile. Am adăugat apă și un pliculeț de praf de la Maggi (nu fac reclamă, dar mi se pare că dă un gust special sosului). După ce am amestecat cu pastele, am ras niște cașcaval pe deasupra – ador cum se înmoaie și întinde, leneș ca o pisică. Și a fost buuun! A doua zi la rând, I rocked the house

Acum să vă spun care este ingredientul magic. Ei bine…este unul pe care nu l-am mai pus până astăzi la sosul de paste. Mi-a fost recomandat cu căldură și am zis să încerc, mai ales că am găsit o bucată rebegită prin frigider. Altceva decât să aibă un gust oribil, caz în care oricum aș fi mâncat, la ce foame îmi era, nu se putea întâmpla. Așa că am pus ardei gras

Morala: La gătit Licu e as, dacă pune ardei gras!

Pe curând, cititorule drag, și stay out of trouble!

Se zice că o femeie știe că un bărbat este cel potrivit pentru ea dacă îi plac pantofii lui (am văzut eu într-un film!). Am, totuși, dubii că există bărbați care țin cont de asta atunci când își aleg încălțămintea. Întrebarea este, însă, ce luăm în considerare (în afară de număr)?

Eu-s mai lejer din fire, așa că prefer pantofii atletici sau sport. Tenișii (așa numiții sneakers) au fost, sunt și vor rămâne dragostea vieții mele. Chiar și la ieșiri un pic mai sofisticate, prefer o ținută lejeră, însoțită de o pereche de încălțări comode, casual. În curând, însă, se va deschide sezonul nunților pentru mine (au, buzunarul meu!). Aici lucrurile se schimbă puțin, fiindcă intervine eticheta, deci va trebui să trec la pantofii eleganți, scorțoși și care de obicei, între noi fie vorba, mă bat de mor! Unde mai pui și faptul că la nunți se dansează, se joacă, te mai calcă unul-altul, încerc să mă obișnuiesc spiritual încă de pe acum cu ideea că voi avea picioarele distruse.

Așadar să încerc să schițez portretul robot al pantofilor ideali, pornind mai degrabă de la ce nu trebuie să fie – abordarea eliminatorie!

- În primul și primul rând, nu trebuie să aibă vârful ascuțit. Orice aduce a ciocate, manelărisme sau îmi (con)strânge în orice fel libertatea de mișcare a degetelor este din start eliminat de pe lista pantofilor eligibili!

- Nu trebuie să aibă toc mare. Arată urât, se aude și mai urât! Plus că sunt suficient de înalt cât să îmi permit luxul de nu fi nevoit să mă cațăr pe catalige ca să nu îmi mănânce fetele prăjitura din cap.

- Materialul contează și el: piele să fie! Lacul mi se pare extra-pretențios și nu aș purta decât dacă aș vrea să fiu cel mai elegant din curtea școlii, iar pielea întoarsă … parcă n-ar fi chiar de nuntă. Resping orice alt material!

- Model simplu, orice ar însemna asta. Nu îmi plac cusăturile inutile, găurile, aplicațiile, cataramele, împopoțonările de orice fel.

- Să aibă șiret, de preferat dintr-ală subțire.

- Culorile clasice: uni, negru și eventual maron, deși pentru asta ar trebui să mă înnoiesc și cu un costum în ton, ceva gen ăsta, dacă s-ar putea

- Nu am preferință vârf pătrat/rotunjit, atâta timp cât estetic nu îmi violează simțurile (nu sunt extrem de grosolani) și respectă celelalte condiții ante-menționate.

Dacă a văzut cineva pe undeva vreo pereche de pantofi care să corespundă descrierii, să îmi dați de veste, da?

Morala: la ocazie importantă, încălțare elegantă!

Pe curând, cititorule drag, și stay out of trouble!

Acum câteva luni s-a pornit isteria internațională numită Chatroulette, un site care aduce laolaltă persoane din toate colțurile lumii dornice să își facă noi prieteni/cunoștințe. Siteul înglobează facilitățile oferite de programele tradiționale de mesagerie instantă (instant messaging) gen Yahoo Messenger (text) sau Skype (audio) și plusează prin utilizarea drept canal principal a factorului video (mai precis prin transmiterea imaginilor captate de camerele web).

Când s-a început promovarea proiectului în România, m-am întrebat cine poate reglementa caracterul decent/vulgar al imaginilor difuzate. Ideea pe care se mergea era următoarea: ți se repartizează (din câte am priceput eu în manieră complet aleatorie) un partener de discuție – o fereastră de mesagerie; dacă ai ghinionul ca partenerul să fie vreun exhibiționist și să nu îți place ce vezi acolo (aici fiind incluse imagini vulgare, cu caracter sexual), apeși pe deja tradiționalul X și ești repartizat imediat într-o altă conversație, dar asta nu garantează că acolo nu vei da peste exact același tip de om. Fereastra se poate închide, dar imaginile rămân în memorie, fiind destul de nocive în special pentru minorii care accesează site-ul – în teorie unul de socializare.

Astăzi am aflat de aici că, în fine, au fost puse în practică niște măsuri destul de drastice de a pedepsi exhibiționiștii care transformaseră site-ul într-unul de video chat – identitățile le vor fi făcute publice sau chiar vor fi dați pe mâna poliției. Întrebarea mea este nu dacă, ci cât va mai supraviețui Chatroulette în aceste condiții?

Morala: Justiția – pentru unii mumă, pentru alții ciumă!

Pe curând, cititorule drag, și stay out of trouble!

Nu îndrăznesc să sper că au fost oameni care mi-au simțit lipsa de pe blog. Mie mi-a lipsit deseori, mai ales atunci când făceam sau mi se întâmplau lucruri pe care le consideram demne de povestit. Am făcut și greșeala de a nu mi le nota, astfel încât acum mă bazez exclusiv pe memorie ca să vi le împărtășesc. Să sperăm că nu uit nimic important și să purcedem, așadar, la depănarea aventurii rurale!

La țară mi-am descoperit adevărata vocație. Dă-o dracu’ de carte, zic! Munca fizică uber alles, în toate domeniile posibile și imposibile. Într-o zi am fost reparator tv. Bunicii mei, ușor conservatori, nu folosesc televizorul color pe care îl au de ceva ani păstrat într-o cutie virgină, ci se chiorăsc tot la străvechiul televizor alb-negru, pe lămpi. Manie de oameni bătrâni. Teveul merge pe antenă, iar când vine câte o furtună, ca cea care a măturat zona cu o zi înainte să ajung eu, o dă complet peste cap. Treaba mea a fost să mă sui pe casă și să mișc de antenă până revine semnalul. Toate bune, v-ați imagina, dacă eu, suit fiind pe casă, aș fi primit îndrumări de la cineva care ar fi stat în casă, ca să îmi spună în ce poziție se vede bine, ca așa să fixez antena. Neeeaah! Bunică-mea a plecat la un mort și m-a lăsat singur să mă lupt cu nenorocita de antenă, așa că sui pe casă, mișc-o, dă-te jos, vezi dacă se vede bine, nu se vede bine, urcă-te pe casă, învârte-o, coboară, etc. De cel puțin 10 ori! Mi se umflaseră mușchii la picioare după toată operațiunea de ziceai că îl întrec pe Lance Armstrong pe Alpe d’Huez!

În altă zi m-a luat bunica la livadă, să culegem corcodușii (parcă și Flori se lăuda cu aceeași activitate). Nu știu pe la alții cum o fi, dar noi întindem niște prelate imense sub pomi, îi scuturăm bine, 50% din corcodușe cad în prelată și 50% pe lângă, apoi strângem prelata și o golim în butoaie, găleți și alte recipiente, după care, înarmați vitejește cu alte găleți subsuoară, ne aplecăm după restul de corcodușe. Imaginați-vă procesul de aplecare-ridicare repetat câteva ore încontinuu și durerea care se cuibărește între vertebre după. De neprețuit!

Piatra de hotar în epuizarea licuricească de care am suferit în aventura mea de 7 zile a fost descărcarea, tăierea, cărarea și aranjarea în magazie a unei căruțe de lemne. Că tot m-am aventurat mai devreme în comparații legendare, acum pot spune că am învățat să mânuiesc toporul mai ceva decât se descurca Gimli cu al lui!

Promit să revin și cu un articol în care voi prezenta momentele mai relaxante sau mai plăcute ale aventurii mele rurale. Stay tuned!

Morala: Noi muncim, nu gândim!

Pe curând, cititorule drag, și stay out of trouble!

Nu o ard inteligent astă seară, parafrazând autori satirici. Nu o ard fredonând trupe vechi. Nu o ard deloc, mai bine o fumez – mă reapuc!

Luni va trebui, din diverse motive, să merg la țară pentru a-mi petrece o săptămână alături de bunica mea. Până astăzi eram oarecum dezamăgit, ba chiar trist că va trebui să renunț la viața de oraș pentru a-mi petrece vara la țară. Le mulțumesc Andei și lui Manu că m-au făcut să găsesc singur motivele pentru care va fi o săptămână minunată Voi avea eu grijă să fie așa!

Eram trist că voi fi departe de prietenii din oraș. Bunica m-a crescut până la 5 ani (încă îmi mai zice băiatul meu), iar de atunci am mai văzut-o o zi pe lună și în vacanța de vară, câte o săptămână. Nu mă bag în calcule matematice, dar am senzația că îi sunt dator – sau îmi sunt dator mie – să îi dedic puțin din timpul meu.

Nu voi mai avea acces la internet și nici la restul de tehnologii pe care le am la degetul mic acasă (mașină de spălat, cuptor cu microunde, etc). Dar voi petrece mai mult timp în aer liber. Poate voi găsi timpul să și citesc. Altceva decât monitorul calculatorului sau sudoku-ul de la baie…

Nu voi mai putea ieși la terase din când în când. Dar voi mânca pâine la țest, legume și fructe culese direct din grădină, lapte de la țâța vacii, pui uciși de mâinile mele, mămăligă fiartă din porumb proaspăt măcinat. Și bunica îmi va face gogoșile mele preferate, cele pe care le adoram când eram mic. A trecut atâta timp de când nu mi-a mai făcut…

Voi munci la câmp – voi uda, săpa, cosi, prăși, culege, planta, tăia, căra, curăți, etc. Aliluia, poate îmi revin pătrățelele! Și poate mă voi bronza frumos, astfel încât, la întoarcerea în oraș să îmi pot pune hainele ușoare, albe, de in, și să arăt ca actorul ăsta din telenovele pe care îl adoră maică-mea.

Morala: Toate paharele pe jumătate goale au și o jumătate plină!

Pe curând, cititorule drag, și stay out of trouble!

Până acum ceva vreme, în vocabularul și în viața mea nu existau. Pentru că toate zilele de vacanță începeau direct cu prânzul! Apoi am observat ceva neplăcut: deși eram activ mai puține ore pe zi, mâncam la fel de mult. Pătrățelele începuseră să se transforme în pentagoane, apoi în hexagoane…Ceva trebuia făcut până când nu ajungeam eu însumi un heptagon (exagerare voită )!

Așa că mi-am făcut un program pentru diminețile de vacanță (bine, nu chiar pentru toate)! Astăzi, spre exemplu, mi-am pus ceasul să sune la 7. Până mi-am făcut curaj să mă dau jos din pat, până am mâncat (bine!), spălat, îmbrăcat și pregătit rucsacul, s-a făcut 8. La 8 și un pic am plecat de acasă pe skate, direcția Parcul Romanescu. Pe jos, ăsta ar fi un traseu de o oră. Cu skate-ul fac cam 30-45 de minute, în funcție și de trafic. Am ajuns în Parc în jurul orei 9.

E atât de frumos Parcul dimineața, gol și rece și mare. În fugă, totuși, ceva se schimbă: râulețe de transpirație caldă încep să ți se prelingă pe spate, apoi pe frunte, apoi peste tot, până îți ajung la șosete, deci nimic nu prea mai e rece sau uscat. Muzica din căști începe să se confunde cu bătăile inimii pe care ți se pare că le simți pulsând în tâmple: “It’s the wrong kind of place” thump-thump “to be thinking of you” thump-thump…

De cele mai multe ori alergi în ritmul tău, auto-impus. Asta când nu alergi în ritmul câinilor din parc. M-a fugărit bine de tot unul astăzi de dimineață. Și știam că trebuia să pun și niște Bee Gees în player: “Ha-ha-ha-ha stayin’ alive, stayin’ alive”. Am scăpat de el când a trecut unul cu bicicleta și, probabil, roțile lui i s-au părut mai atractive decât ciolanele mele. Noroc porcesc!

E greu să alergi cu rucsacul în spinare. După câteva ture începi să simți cum tot ce ai înăuntru începe să-ți treacă prin coaste. Skate-ul, care și așa nu intră prea bine în rucsac, prosopul, tricoul curat (mai bine zic uscat, de schimb), sticla de apă (care, după ce apuci să o golești pe jumătate, începe să scoată un sunet ce întrece cele mai mari așteptări ale omenirii în materie de zgomote enervante), etc.

Cea mai frumoasă senzație, însă, e atunci când mă plictisesc de alergat sau obosesc, și mă retrag pe un petec de iarbă, lângă lac, la umbra unui copac. Am locul meu, mai retras, mereu același. Acolo mă simt eu ca acasă. Muzica din căști “It’s the wrong time” depășește ca intensitate bătăile inimii thump-thum, cântecul vesel al păsărilor întrece muzica din căști “For somebody new”, thu-th-t-…, cirip. Mă ridic apoi si refac traseul înspre casă, fie pe skate, fie pe jos, în funcție de cât de tare mă grăbesc să ajung. Astăzi am luat autobuzul

Morala: Dimineața pe răcoare, licurici la alergare!

Pe curând, cititorule drag, și stay out of trouble!

Pe vremea când nici măcar nu îmi dăduseră aripile licuricești, ba nici măcar primele tuleie, mi-a căzut în mână “Shogun”-ul lui Clavell și m-am îndrăgostit ireversibil, ireparabil și irecuperabil de cultura, tradițiile și obiceiurile japoneze. Mi-am dorit (ce stupid!) să fiu un mic japonez orfan, cules și crescut de samurai, inițiat în arta războiului, învățat ce înseamnă eroismul, datoria și loialitatea, onoarea etc. Mi-am dorit până și să învăț să aranjez florile după principiile ikebana sau ca hârtia să prindă viață sub degetele mele. Despre această ultimă artă – origami – este și prezentul post.

Am dat absolut întâmplător pe youtube de filmulețul de mai jos, în care un nene folosește arta origami, o mică bucățică de hârtie colorată și două mâini dibace ca să recreeze bătaia inimii.

Este absolut delicios un comentariu la filmuleț, prin care un privitor anunță că “inima” lui nu bate și întreabă dacă ar trebui să meargă la doctor cu ea

Morala: De nu-ți mai bate inima, oricând poți construi…alta

Pe curând, cititorule drag, și stay out of trouble!

Acum câteva zile am fost să servim o înghețată la o terasă dintr-o zonă centrală a Craiovei (Dolce Vita, peste drum de Universitate). Drăguțică, destul de cochetă, oarecum intimă. Separată (mai mult în intenție decât în execuție) de trotuar printr-un rând de mini-palmierași plantați în ghivece mari. Ghivece așezate la oarecare distanță unele de altele. Insuficient spațiu ca să treacă un om pe acolo. Poate un om mai mic…

Mâncam, râdeam, timpul se oprise în loc, în sunetul lipsit de griji al lingurițelor în cupele de înghețată. O voce oarecum distonantă mă sperie, și aproape că mă înec cu lingurița: “Dăăă și mie 5 mii!” “Ptiu, piei, drace, că m-ai și speriat!” Mă întorc în scaun ca să identific gâlma de om din care ieșiseră cuvintele acelea. Ascuns după spătarul scaunului meu, un indian mic și murdar rânjea două rânduri de perle albe ca laptele – oare el s-o fi spălat vreodată pe dinți? Cred că dacă mă uitam mai cu atenție aș fi văzut și vreun păduchiaș sau doi sărind coarda cu firele lui aspre și inegale de păr. Un exemplar haios de copil al străzii, dar frumos ca și copil pur și simplu, dacă s-ar fi ocupat cineva să îl îngrijească așa cum trebuie.

Am întors un chip amuzat spre comesenii mei cu care râsesem până acum câteva secunde. Măști de dezgust zăceau pe fețele majorității; am citit dispreț și ură pe unul-două chipuri. Am vrut să le arunc înghețata în față. Ei de ce nu își pot imagina cum e să fii nevoit să cerșești? De ce nu își pot imagina cât de greu trebuie să îți fie ție, copil fiind, să te uiți la înghețata pe care o ling unii cu bani la o masă, și să te gândești nu că vrei și tu din înghețata lor, ci că vrei și tu din portofelele lor? Întregile precepte ale copilăriei date peste cap, răstălmăcite de un sistem de valori în care ei sunt bunuri aducătoare de profit prin însăși natura lor de copii. Am vrut să fac un gest măreț, de revoltă. Am vrut să deschid portofelul și să îi dau bani. Nu 50 de bani, ci bani adevărați. Poate 10 lei, poate 50, poate 100! Atât de departe cât m-ar fi lăsat nebunia-mi de moment să merg!

În timp ce duceam o mână fermă, hotărâtă, la buzunarul din spate, m-am întors să mă mai uit o dată la puștiulică, dar privirea mi-a scăpat cumva în spatele lui. Dincolo de mini-palmierii prin care se strecurase micuțul foșnea ceva. Ceva roșu, ceva verde, ceva strălucitor, ceva negru, ceva auriu. O pirandă cu dinți de aur și ochi hulpavi mă urmărea printre frunze. Au, fir-ar…! “Înghețată vrei?” A căscat ochii mari, neștiind de ce mâna nu mai merge la buzunar. “Dăăă și mie 5 mii!”, a mai schenunat o dată. “Nu-ți dau niciun ban. Spune: înghețată vrei?” “Vreau!” I-am dat cupa mea și l-am trimis la altă masă….

Morala: Cerșitul e bișnița unora puțini, nu modul de subzistență a celor mulți…

Pe curând, cititorule drag, și stay out of trouble!

Mă trezesc. Cu ochii pe jumătate închiși mă târăsc prin hol până în răcoroasa sufragerie, să mai vegetez un pic până mă trezesc. Vocea mamei din bucătărie: “Auziși că muri Mădălina Manole?” “Ceee? Acea Mădălina Manole? Cum? Când? De ce?” Deschid televizorul! Sinucidere! După șocul inițial și regretele aferente, starea de spirit începe să se preschimbe. În revoltă!
Da, fată dragă, sunt revoltat! Aud că lucrai la un nou album. Nu l-aș fi cumpărat, probabil n-aș fi ascultat nicio melodie. Dar pentru toate vechile tale șlagăre pe care le-am ascultat vreodată, pentru toate melodiile pe care le-am îngăimat în serile de karaoke, nu aveai dreptul să îmi faci așa ceva. Tu trebuia să îmbătrânești frumos alături de mine, să mai apari din când în când la televizor ca să îmi mai amintesc de ziua aia de când ne-am întâlnit la Băile Govora, pe când aveam 6 anișori. Atunci te-am văzut, mi-ai plăcut…
Nu cred că mi-aș fi amintit să îți urez, fie și pentru o secundă, în gând, La mulți ani, pentru că nu știam că astăzi era ziua ta. Acum mi-o voi aminti; amar, dar mi-o voi aminti. Tot amar și-o vor aminti și mulți alții. Amar va fi și pentru prietenii tăi, pentru părinții al căror coșmar e să își vadă copilul îngropat, pentru soțul căruia i-ai reconfirmat printr-un sms (cât de impersonal!) că știi că te iubește, pentru puiul ăla de om care îi va auzi pe alții vorbind despre mama lui, fără să îi fie dată șansa să o cunoască.
Fată dragă, sunt trist, dar mai mult decât trist sunt revoltat și dezamăgit de tine. Să te odihnești în pace…

Morala: Focul din păr afectează gândirea!
Pe curând, cititorule drag, și stay out of trouble!

M-am dus ieri în sufragerie să iau o pastilă și am surprins-o pe mama uitându-se pe Euforia! Nu știu dacă se uita la vreo emisiune anume sau butonase până se plictisise, iar vrerea supremă a făcut să se oprească pe acel post; contează mai puțin! Era o reclamă la o emisiune de-a lor, nu rețin numele. Se vânturau niște anonimi pe acolo – anonimi pentru mine, vedete pentru Euforiști și Euforiste – care scoteau penibilități pe bandă rulantă pe gură. Una mi-a atras atenția în mod deosebit!
Un nene priceput în ale vieții, deși nu părea să aibă mai mult de 25 de ani (maxim!), ne învăța că “Nu trebuie să te schimbi tu pentru celălalt. Important e să îl schimbi pe celălalt”. Nici nu știu cum să încep să îi demontez afirmația. Voi începe cu o demonstrație cu tente ușor matematice. Să presupunem că tu ești a și celălalt este b. Dacă îl înlocuiești pe tu cu a sau b, afirmația se transformă, pe rând, în următoarele:
Din pctul de vedere al lui a: a nu trebuie să se schimbe – b trebuie să se schimbe.
Din pctul de vedere al lui b: a trebuie să se schimbe – b nu trebuie să se schimbe.
Deci ca să se respecte punctele de vedere ale ambilor parteneri, fiecare trebuie să se schimbe și să nu se schimbe, în același timp. Asta cum s-ar traduce? Că trebuie să te schimbi, dar mai puțin așa?
Dar ce ziceți dacă nu ar trebui să se schimbe nimeni din punct de vedere comportamental? Ce ziceți dacă toți am fi de acord să ne provocăm doar puțin propria scară de valori (sau mai bine zis de evaluare a valorilor), gradul de deschidere și de înțelegere, mentalitatea? Ce ziceți dacă nu am încerca să ne schimbăm nici noi, nici pe celălalt, ci am încerca amândoi să facem compromisuri și înțelegeri bilateral avantajoase? Ce ziceți dacă am înceta să îl iubim mai puțin pe eu și să îl apreciem mai mult pe noi?

Morala: “Tu trebuie să reprezinți schimbarea pe care vrei să o vezi în lume.” (Mahatma Gandhi)
Pe curând, cititorule drag, și stay out of trouble!